Editorial LA ŢINTĂ - Dulcele glonţ al ingratitudinii patriei
Nu vreau să şochez printr-un titlu patetic. Nu e felul meu. Dar nu pot să fac pe orbul, că doar nu-s politician. Să mă explic: am avut recent o discuţie cu directorul Şcolii "Basarab I". Prof. Anca Popescu mi-a spus o istorie tristă, cu un veteran din Al Doilea Război Mondial. Colega dumneaei, d-na Lia Enescu, îi redase cu lacrimi în ochi o scenă cutremurătoare. Din respect pentru eroul ei, n-am să v-o redau aici, deşi nu sunt uşor impresionabil. Oricum, am aflat că la respectiva şcoală s-a născut o iniţiativă generoasă de cinstire a acestui număr restrâns de veterani care mai fac umbră pământului la Curtea de Argeş. Ei au luptat pentru ţara şi regele lor, cu speranţa să-i refacă hotarele fireşti, sparte de decizii samavolnice ale puternicilor lumii. Şi pentru asta s-au făcut vinovaţi în ochii comuniştilor, care au aplaudat ultimatumul prin care ni s-au răpit de către "ţarul roşu", Stalin, Basarabia şi nordul Bucovinei. Au sângerat şi şi-au lăsat oasele prin stepele kalmîce, pe la Cotul Donului sau prin Munţii Tatra. Iar cei care au avut zile, s-au întors acasă, unii chiar din prizonieratul sovietic, pentru a fi proscrişi în ţara lor. Cu atât mai minunată este iniţiativa acelor profesori şi copii grozavi, prin care se doreşte să se aducă puţină lumină în sufletele veteranilor noştri de sărbători, dacă nu se poate de Ziua Naţională.
Am cunoscut o mulţime de veterani. Pot spune că am crescut cu poveştile de pe front ale unora. Mi-aduc aminte despre unul dintre ei, care fusese concentrat în 1940 şi revenise acasă din prizonieratul sovietic care-l dusese în Siberia, prin 1953. "Ai mei îmi făcuseră pomenile rânduite şi s-au crucit văzându-mă la poartă, lătrat de câinele care-l înlocuise pe bătrânul Grivei". Nea Sofronie, pe vremea când mai eram încă elev de liceu şi mă ascundeam cu colegii prin spatele prăvăliei pe care o avea tata la Corbeni, ne proorocea căderea comunismului. Zicea că el n-o s-o mai apuce şi aşa a fost. Am apucat-o noi, dar ce folos?... V-aş mai putea povesti despre nea Pătraşcu, pe care fostul lui camarad de arme, nea Miron, îl făcea să plângă de câte ori îi zicea, când judecau un pahar la cârciumă: "Îţi mai aduci aminte, Pătraşcule - că aşa-i zicea, ca la armată, nu folosea prenumele - când degeram noi prin stepele ruseşti?..." Acelaşi nea Pătraşcu le arunca în nas ştabilor de la judeţ, care pregăteau mânărirea unor alegeri în care tot comuniştii lor câştigau, orice-ar fi fost: "Am fost pe front în Răsărit, am fost şi în Apus şi cu ce folos?... Am făcut pe dracu', tovarăşi: i-am adus pe ruşi în ţară!"
Cum era să-l iubească slugile bolşevicilor pe nea Pătraşcu, omul care-i înfrunta numindu-i hoţi, pentru că furaseră din Biblie ideea cu egalitatea: "Bă', sunteţi hoţi proşti şi de-asta o să vă duceţi dracului, că propovăduiţi egalitatea în sărăcie. Păi cine - Doamne iartă-mă! - vrea să fie egal cu Marin din Varu?... Toţi ar vrea să fie ca Erbaşu ori ca Piţurcioaicele, nu ca amărâtu' ăla care n-are după ce bea apă!"
Trebuie să recunosc că oamenii aceia, veteranii, au avut un curaj pe care tinerii zilelelor noastre nu-l au: acela de a spune adevărul, chiar dacă asta însemna să pună sare pe rană. La noi nici măcar nu se recunoaşte evidenţa, iar pupincurismul a depăşit culmile ceauşiste, s-a perfecţionat şi funcţionează ca uns în toate structurile. Haideţi să nu fim ticăloşi până la capăt şi să sprijinim iniţiativa celor de la Şcoala nr. 6, ajutându-i pe veterani să se bucure de lumina adevărată a sărbătorilor de iarnă! Îi provoc pe argeşeni să fie solidari cu ei şi să nu sprijine războiul contra săracilor, pentru că - sufleteşte - ar intra astfel într-un faliment total.
