Editorial LA ŢINTĂ - De la "Dragă Stolo", la "Dragă Ciolo..."
În mare, cam aşa s-ar putea sintetiza tranziţia de la prezidenţiatul lui Băsescu la cel al lui Iohannis. Cu unele particularităţi, e adevărat. "Bădica Traian" a ajuns preşedinte al României în 2004, după scena epică în care a vărsat lacrimi de crocodil pe umărul lui Theodor Stolojan. Ne-a propus să-i ardem pe corupţii lui Năstase şi ne-a fript pe toţi, aducându-ne în starea de pârliţi. Anul trecut, "Santa Klaus" n-a plâns pe umărul cuiva, când s-a trezit preşedinte. Ne-a lăsat nouă, poporenilor, plăcerea de a ne plânge încă o dată că am dat-o-n bară, pentru că n-avem noroc pe lumea asta. Că n-am recunoaşte că suntem proşti nici dacă ne-ar pica actorii în sutane cu ceară fierbinte pe creiere! Au dovedit-o cei ce-au ieşit în stradă ca să ceară guvern tehnocrat. Iar Iohannis s-a executat şi le-a dat. Pe Dacian - care va să zică - Cioloş, l-a pus vătaf peste Palatul Victoria. Care a păstrat tradiţia mioritică instituită de USL, cea a miniştrilor-doctori, bănuiţi de plagiat, care s-au dat Tobă de carte. Prima mare piatră de încercare pentru noul guvern a fost draftul de buget naţional pentru anul viitor. În care administraţia prezidenţială pare marele câştigător, prin sumele alocate. Concluzia imediată a vulgului a fost aceea că Dacian Cioloş ştie să-şi plătească datoriile morale către chiriaşul temporar al Palatului Cotroceni. Ăla a vrut guvernul său şi l-a obţinut cu sprijinul colectiv al fraierilor din stradă şi spre beneficiul celor şase pisicuţe prezidenţiale, cărora li s-a dat o alocaţie de hrană anuală de 50 milioane lei vechi. Oare nici după ce i-a crescut salariul, Klaus Iohannis nu-şi permite să-şi întreţină animăluţele favorite?... Personal nu mă simt frustrat că patronul meu nu mi-a alocat acolo, câţiva lei, pentru hrana pisicuţei mele care, oricum, nu are pretenţia de a fi tratată ca şi cum ar face parte din patrimoniul naţional. Dar îmi vine să urlu când mă gândesc la sutele de mii de copii pentru care sărbătorile de Crăciun sau de Paşte trec prin viaţa lor fără să lase urme. Sau îi învaţă să-i urască pe modernii faraoni care ne conduc. Nu, nu e o glumă, căci în Egiptul antic, pisicile erau animale sacre.
La Curtea de Argeş n-am avut parte de vreo tranziţie importantă, dacă exceptăm schimbarea de viceprimar. Nicolae Diaconu n-a plâns pe umărul nimănui, căci atunci când a luat primul mandat, în 2008, era singurul candidat agreat de PSD. Iar patru ani mai târziu, Vasilescu a părăsit USL, când a realizat că nu putea candida el. Şi l-a scutit pe Ninel să rostească sau să schimbe formula consacrată - pe plan local - din "Dragă Costi", în "Dragă Mitro"... N-am să mă pronunţ asupra calităţilor componenţilor legislativului municipal, pentru că şi-aşa nu fac obiectul interesului public. Concitadinii nu vin la şedinţele de consiliu local decât atunci când au interese directe. Şi-atunci, ce mai contează dacă aleşii lor au sau nu sânge în instalaţii pentru a-şi asuma responsabilitatea unor voturi, într-o perioadă în care cel mai mare blestem este să-i urezi unui politician să practice strângerea de mână cu ambele braţe? Adică exact cum a strâns ce-a putut şi cum s-a priceput şi el. Leit-motivul "Nu vreau să ajung în puşcărie" este aruncat pe piaţă de cei în funcţie. Cei ce vor să le ia locul nu lipsesc, n-aveţi grijă că ne vor lipsi candidaţii, că doar n-a secat sămânţa semidocţilor care visează să se îmbogăţească peste noapte. Deci, să luăm aminte: viaţa merge înainte!
