Punctul pe Y: Academia cercetătorilor ştiinţifici - secţia Bulău
Toată povestea asta cu puşcăriaşii care îşi descoperă aptitudinile de cercetători ştiinţifici abia în timpul executării pedepsei este cusută cu aţă albă. Degeaba caută ministrul Justiţiei vinovaţii printre profesorii universitari. Aceştia nu au făcut decât să completeze un formular prin care acceptau ideea că respectivul viitor autor deţine cunoştinţe în domeniul pe care urma să-l abordeze. Atât şi nimic mai mult. Nici că are calificarea necesară, nici că are vreo valoare ceea ce va rezulta. Aici începea şi sfârşea rolul universitarilor. Cu atât mai puţin vinovaţi sunt beneficiarii înşişi, care nu au făcut decât să profite de o oportunitate pe care le-o oferea legea.
Vinovăţia trebuie căutată şi judecată la cei care au introdus în textul legii această prevedere. Pentru că este clar că a fost una cu dedicaţie! Că urma să favorizeze anumite persoane a căror identitate era, probabil, deja cunoscută la momentul amendării legii. Din câte îmi amintesc eu, primul beneficiar al prevederii a fost Dinel Staicu. După el au urmat ceilalţi, amestecându-se nume cu adevărat capabile de o asemenea performanţă, care aveau "antecedente" ca autori şi competenţi (i-aş menţiona aici pe Adrian Năstase sau pe Dan Voiculescu, ambii şi profesori universitari) cu amatori sau analfabeţi sadea, al căror rol s-a redus la copierea unor texte. Tot la originea prevederii se află şi formulările extrem de aproximative, care nu aveau în vedere minime condiţii, între care şi, sau mai ales, evaluarea produsului intelectual. A fost suficient ca să se pună pe roate un soi de industrie extrem de profitabilă pentru o categorie de prestatori care şi-au pus în slujba beneficiarilor aptitudinile şi resursele. Practic, unica formulă de validare a rămas tipărirea operelor - lucru posibil la orice tipografie care efectuează contra cost astfel de servicii.
Doamna ministru Prună anunţă că facilitatea asta dubioasă va fi eliminată din textul legii. Greşeală! Ea nu trebuie eliminată, ci făcută să devină funcţională. În puşcării mai sunt şi vor mai fi persoane cu pregătire intelectuală corespunzătoare acestei operaţiuni, care nu ar trebui descurajaţi de la a avea o astfel de preocupare. "Creaţia ştiinţifică de penitenciar" poate fi pusă însă într-un cadru în care să poată deveni funcţională şi - de ce nu - valoroasă. N-ar trebui descurajate eforturile pe care "pensionarii" dotaţi le pot face în această direcţie, genul acesta de activitate putând contribui la "îndreptarea" celor care au comis diverse infracţiuni, nefăcând din ei nişte paria ai societăţii. Pentru asta, însă, trebuie avute în vedere criterii clare: analizarea, din start, a tematicii şi a direcţiei în care se poate contribui la realizarea lucrării; capacitatea sistemului penitenciar de a putea oferi facilităţile necesare studiului; verificarea de către persoane competente a parcursului lucrării; şi, în final, evaluarea critică a acestora şi a posibilităţii de a contribui cu adevărat la scurtarea termenului de ispăşire a pedepsei. Cu siguranţă că în astfel de condiţii nu vom mai avea de-a face cu hemoragii de produse penibile şi inutile precum cele care acum capătă, în mod nemeritat, dreptul de a figura în bibliotecile publice, în ciuda evidentei lor lipse de valoare. Iar cu ce s-a produs până acum s-ar putea crea, cel mult, de către Administraţia Penitenciarelor, un soi de galerie a pseudo-oamenilor de ştiinţă cu care ne-a binecuvântat o manipulare grosolană a legii.
