Editorial LA ŢINTĂ - Să încercăm să fim oameni, dacă se poate...
Este un apel normal, într-o lume care se comportă parcă într-un mod tot mai greu de înţeles. Sărăcia a radicalizat majoritatea românilor. Din păcate sunt destui cei care manifestă intransigenţă faţă de unele categorii de semeni ceva mai aparte. Iată, de pildă, marţi, ziarul nostru prezintă un astfel de caz. Un copil cu dizabilităţi a trebuit să părăsească şcoala în care fusese înscris pentru că n-a fost acceptat de colegi şi de părinţii acestora. Nu era bolnav de cine ştie ce maladie contagioasă, dar era altfel decât ceilalţi. Îngrijorătoare este atitudinea părinţilor copiilor normali, care s-a transmis asupra urmaşilor. Iar când astfel de manifestări sunt tolerate şi de cadrele didactice, este limpede că sistemul de învăţământ are o hibă, dacă nu chiar mai multe. Educaţia, începând cu cei şapte ani de acasă, este în suferinţă. Un exemplu: la ţară, unde am crescut şi am trăit o parte din viaţă, vietăţilor din curtea gospodarilor care aveau ceva probleme fizice li se arăta o grijă deosebită. De ce-ar fi acum altfel cu oamenii, la oraş?...
Cineva mă întreba luni ce avem noi de ne-am năpustit asupra şcolilor, scoţând la iveală ce-ar trebui ascuns. I-am răspuns cinstit că este o falsă impresie. Şi i-am argumentat prin faptul că am promovat pe cât ne-a fost posibil performanţele şcolare ale profesorilor şi elevilor, de fiecare dată când a fost cazul. Pentru că, socotim noi - ăsta e rostul presei: să informeze despre toate aspectele vieţii. N-am fost şi nu vom fi de acord cu ideea nefericită, emisă ca o sentinţă de condamnare de către fostul preşedinte al ţării, Traian Băsescu, atunci când susţinea că sistemul de educaţie din România scoate pe bandă rulantă numai tâmpiţi. Nu de alta, dar fiecare dintre noi suntem rodul acestui sistem de educaţie! Şi e greu să demonstreze cineva că am fi pericol pentru semeni prin comportament sau mai ştiu eu prin ce. Personal am un respect deosebit pentru majoritatea dascălilor mei, care mi-au fost de ajutor în stabilirea unui sistem propriu de judecată pe baza unei scări a valorilor. Sigur că am avut printre ei şi unii mai puţin inspiraţi, despre care prefer să nu vorbesc. Asta nu înseamnă că nu-i respect, chiar dacă au avut păcate. Şi am să vă dau un motiv: făceau şi ei ce puteau, inclusiv meditaţii, gratuite, la şcoală, nu particulare - ca acum - fără să dea un firfiric la Fisc! Profesorii mei îşi iubeau şi îşi respectau meseria. Asta ca să nu mai spun că aveau mândria de a ieşi în faţă prin rezultatele obţinute de elevii lor. Iar când unii ajungeau la olimpiade pe ţară, atingeau un maxim al performanţelor, pe care apoi încercau să-l depăşească. Şi nu se plângeau că sunt prost plătiţi, dar adevărul este că aveau un statut social în comunitate, la care urmaşii dumnealor pot doar aspira. Zadarnic însă pentru cei ce fraternizează cu elevii prin cârciumi - ca să nu zic mai mult. Sigur că dascălilor mei le mai scăpa câte-o palmă unor elevi leneşi, care nu dădeau în brânci cu învăţătura. Mai ieşea şi atunci câte-un scandal, dar se mermelea destul de repede, căci fiecare părinte ştia că fără învăţătură copilul lui ar fi rămas la coada vacii sau a sapei. Şi l-ar fi vrut domn la oraş, cu geantă diplomat şi maşină neagră la scară, să crape vecinii de invidie... Oricum, parcă era mai multă omenie atunci. Mi-aduc aminte că am avut un coleg cu dizabilităţi, chiar mai mulţi, dar nu-i respingea cineva, erau integraţi în colectiv, într-un cuvânt - erau de-ai noştri!
Tocmai de aceea lansez acest apel să nu-i mai ostracizăm pe cei ce sunt altfel decât noi, fie că au altă culoare la piele, la ochi ori că au alt nume pentru Dumnezeu. Să nu mai dăm în ei cu vorba, palma sau cu alte cele şi să-i acceptăm, dacă vrem să fim, la rându-ne, toleraţi de ceilalţi. Indiferent în ce am crede, trebuie să ne dovedim calitatea de oameni. În rest, toate sunt poveşti...
