Editorial LA ŢINTĂ - Şmecheria sugrumă România
Este un adevăr pe care nu-l recunoaştem. Ne izbim de el la fiecare pas. Dar preferăm să-l ignorăm. Şi asta nu neapărat pentru a ne apăra liniştea, pe care - oricum - n-o avem. Ci pentru a nu fi etichetaţi drept ofticaţi, deoarece nu putem ajunge la nivelul marilor şmecheri. Pe care-i invidiem, după ce s-au înălţat deasupra nevoilor, care ne urgisesc nouă vieţile. Şi ne bucurăm prosteşte când ni se dă iluzia că şi-ar fi frânt gâtul unul dintre ei. Cele mai bune exemple ni le serveşte politica. Oameni de doi lei prin 1990, au ajuns milionari în valută. Ani la rând, vulgul i-a etichetat drept mafioţi. Şi poate n-a greşit mult, căci chiar dacă au ajuns la puşcărie pe termen scurt, nu s-a atins cineva de "şmenul" lor. Ne-am convins, în timp, că lumea politică e condusă de legi dure, impuse de natură. Simple şi pe înţelesul tuturor: cel mai tare face legea şi nu ezită să calce pe cadavre! Dacă analizăm corect istoria noastră din ultimul secol, vom găsi atâtea exemple încât ne vom îngrozi. Puterea a fost mereu vânată fără scrupule şi în luptă au căzut destui. Noi, cei de rând, am fost victime colaterale. Corupţie există de când lumea şi pământul. N-are rost să ne întoarcem prea mult în timp. În perioada interbelică, de pildă, când în România - zic bunicii noştri - se trăia bine, au fost destule dosare grele mermelite, mai ales pe timpul lui Carol al II-lea. Legionarii au vrut puterea şi au deviat de la principiile fundamentale anunţate, ajungând la asasinate, cum au fost cele ale premierilor I.G. Duca sau Armand Călinescu. Aplicarea Legii talionului l-a dus la acelaşi sfârşit şi pe căpitanul lor, Corneliu Zelea Codreanu. Pogromul dezlănţuit de legionari după abdicarea regelui Carol al II-lea, spre sfârşitul lui 1940, i-a şters cu gloanţe, din catastife, pe cei ce-i combăteau, precum Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, generalii Gabriel Marinescu sau Bengliu. Apoi, despre crimele comise în timpul comunismului, prin care s-a ajuns şi s-a conservat puterea vreo 42 ani, nu s-a vorbit destul, ca să nu fie atinşi responsabilii de decimarea elitei acestei ţări. S-a socotit că ar fi de ajuns să se şteargă datoria de sânge prin moartea Ceauşeştilor, după un simulacru şmecher, chiar cinic de proces. Aşa s-a evitat chemarea comunismului în faţa instanţelor şi s-a putut deturna revoluţia prin respingerea cererii ca nomenclaturii de partid să i se interzică participarea la alegerile ce se voiau democratice. Rezultatul este ceea ce trăim astăzi: beizadele bolşevice au fost împuternicite să instaureze o nouă orânduire. Şi au făcut-o, capitalizând tot ce au putut, pe principiul "La vremuri noi - tot noi!" A fost cea mai mare şmecherie prin care s-a sărăcit poporul şi s-au îmbogăţit pervers, extrem de rapid, o mână de oameni. Vechii comunişti, care s-au infiltrat prin toate partidele, au făcut prozeliţi. Acum se schimbă liniile, vin urmaşii să le ia locurile - pe principiile dinastice. Perdanţii suntem tot noi, calicii neamului.
Doborâţi de atâtea dezamăgiri, mulţi dintre noi se resemnează fatalişti cu situaţia. Este cea mai păguboasă atitudine, cât timp n-ai epuizat toate mijloacele de luptă prin care s-ar putea schimba situaţia. Mi-aş permite să vă dau un exemplu din sport: transferul lui Marica la Steaua - din postura de jucător fără angajament - l-a transformat într-o ţintă pentru suporterii lui Dinamo. Ei l-ar fi vrut "câine până la moarte" şi nu-i iartă "trădarea", deşi patronul Negoiţă n-a mişcat un deget ca să-l ia. Sigur că este o tâmpenie cu care s-a confruntat şi Dănciulescu atunci când a venit din Ghencea în Groapă. Şi asta pentru că oricine e dator să caute cele mai bune soluţii pentru a trăi mai bine. De pildă, ce rost ar avea ca doi soţi, când descoperă că nu mai au ce să-şi ofere, să-şi facă viaţa de familie un calvar sau să se strângă de gât?... Soluţia pragmatică este aceea de a se despărţi şi de a-şi trăi cum vor zilele care le-au mai rămas, nu să se omoare între ei. Aşa ceva este firesc în politică: traseismul membrilor de la un partid la altul e un fapt de necontestat. Toate formaţiunile susţin că nu mai pot admite şmecheriile de acest gen, dar - în fapt - le încurajează. Rezultatul este prea cunoscut ca să mai insist asupra lui. Atunci, de ce n-am fi şi noi şmecheri la alegeri, ca să ne schimbăm opţiunile şi să renunţăm definitiv la cei ce ne tot dezamăgesc de mai bine de un sfert de veac?... Nu de alta, dar fie şi pentru a-i pedepsi, dacă nu suntem siguri că ne putem oferi nouă o şansă în plus şi ţării dreptul la respiraţie liberă!
P.S. De Ziua Micii Uniri, am asistat la spectacolul jenant al Marii Dezbinări Naţionale atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti. Luni ziarul nostru bifează apariţia cu nr. 4.100, ceea ce ne oferă plăcuta ocazie de a ura cititorilor noştri toate cele bune şi de a-i asigura că rămânem fideli angajamentului de a-i informa corect, pentru a-şi putea stabili strategiile de supravieţuire - sperăm noi - pe termen lung, nu numai de azi pe mâine. La Mulţi Ani!
