Editorial LA ŢINTĂ - Popor român, încotro te îndrepţi?...
Este o întrebare existenţială care - recunosc - pe mine mă frământă de ani de zile. Mai precis de când am constatat că ne aflăm în plin război româno-român. Care a început cu execuţia soţilor Ceauşescu şi pare fără sfârşit, câtă vreme victimele revoluţiei şi mineriadelor nu-şi găsesc odihna veşnică pentru că aceia care se fac vinovaţi de moartea lor sunt bine, mersi şi şi-au croit un nemeritat loc în istoria recentă. Am ezitat mult înainte să aştern pe hârtie întrebarea din titlu, pentru a nu mă trezi din nou cu întrebarea acuzatoare "Ce pofteşti, bă', musiu, cine te plăteşte să strici liniştea naţiunii?..." Mi-am luat inima în dinţi şi am lansat-o astăzi, când se împlinesc 39 ani de la cutremurul cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, din 4 martie 1977, care a devastat România. Acela a prefaţat prăbuşirea comunismului, tot aşa cum cel din 1940 (7,4 grade Richter) anunţa prăbuşirea lumii vechi şi bolşevizarea ateistă a unei ţări profund creştine prin forţa ocupantului sovietic, căruia marile democraţii occidentale îi dăduse mână liberă. Nu vom mai vorbi acum şi aici despre victimele colaterale, şi nu pentru că asta le-ar conveni multora. Urgenţa impune o discuţie despre destinul celor mulţi, care rămân să ducă povara crucii păcatelor colective. Iată, zilele acestea, Casa Regală a anunţat retragerea Majestăţii Sale Regelui Mihai din viaţa publică, silit de grave probleme medicale (un carcinom şi leucemie), urmând să fie înlocuit de Principesa Margareta, custodele Coroanei. De fapt şi de drept, acesta este un nou cutremur pentru viaţa publică din România asta a noastră, care pare să fi devenit un fel de teritoriu al nimănui sau de vânătoare pentru toate liftele pământului, puse numai pe jaf şi cotropire, ca la începutul năvălirilor barbare asupra Europei, de acum un mileniu. Şi spun asta pentru că în anii pe care-i trăim cu dinţii strânşi, ultimul suveran al României s-a dovedit a fi un reper de înaltă moralitate la care ceilalţi şefi de stat ai noştri pot numai să viseze. În Şpăgăria noastră cea de toate zilele, Regele Mihai n-a fost acuzat de ceva dubios nici măcar de cei care se prezintă mari republicani, încercând să-şi scuze gafa monumentală de a nu-i fi recunoscut cetăţenia română celui care a scăpat ţara în 1944 de a ajunge republică sovietică în componenţa Imperiului Roşu al tătucului Stalin. Abia în 1997 i se recunoştea Regelui Mihai cetăţenia română, deşi Constituţia în vigoare stabilea clar că avea acest drept oricine era născut pe teritoriul României.
Nu vreau să fac acum şi aici vorbire despre controversele istorice privitoare la cel de-Al Doilea Război Mondial şi la abdicarea la care a fost silit monarhul nostru în 30 decembrie 1947, după ce fusese decorat de Aliaţi şi chiar de Stalin - cu Ordinul Victoriei, pentru contribuţia la victoria finală asupra coaliţiei fasciste hitleriste. Şi n-o fac pentru că nu ţin să arunc nitroglicerină peste focul din amintitul război româno-român. Uşor mi-ar fi să reiau argumentaţia desfiinţându-i pe discipolii "republicii de la Ploieşti", care susţin şi acum că "forma tradiţională de guvernare din România nu este monarhia, ci republica". În rătăcirea lor mai lipseşte numai să vorbească despre preşedinţii Decebal, Basarab I, Vlaicu Vodă, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Neagoe Basarab, Ioan Vodă cel Cumplit sau Alexandru Ioan Cuza - toţi înaintaşi ai colegului Ghiţă Dej şi Nae Ceauşescu, precursorii lui Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu şi Klaus Werner Iohannis. Haideţi să fim un pic serioşi şi să nu ne mai băgăm picioarele în istoria adevărată a neamului românesc, pe care slugoii intereselor străine vor s-o desfiinţeze odată cu limba, cu geografia, cu tradiţiile şi cu tot ce mai ţine de identitatea naţională. Faptul că n-au reuşit "diavolii roşii" trimişi de Kremlin, prin lagărele de exterminare din anii '50 ai secolului trecut, nu-i dezarmează pe urmaşii lor trimişi de cine ştim cu toţii. Aşa că, mi-aş permite să le sugerez prefăcuţilor care ieri îl înjurau pe Regele Mihai să se abţină de la a-i transmite mesaje de susţinere acum, când a păşit în anul cu numărul 95 al vieţii sale, minat de grave probleme de sănătate. Puţină decenţă n-ar strica şi oricât s-ar bucura ticăloşiile lor că acest popor îşi pierde unul dintre cele mai înalte repere morale, s-o lase mai moale, pentru că nu mai putem fi duşi cu preşul prin vorbe dulci. Majestatea Sa îşi va îndeplini destinul cu demnitatea de-o viaţă, la fel ca şi acest popor, care şi-a dovedit în istorie vocaţia de supravieţuitor...
