OPINIE SEPARATĂ: Artizanatul argeşean în ghetou
La sugestia unui prieten din presă m-am decis să aştern câteva gânduri într-un colţ de cotidian sub genericul “opinie separată”. Opinia separată este o formă consacrată de proceduri în justiţie, atunci când un judecător se află în dezacord cu soluţia adoptată de către un complet din care face parte şi este în contradicţie de opinie cu colegii săi, pe care o motivează şi o susţine în scris.
Am ales acest generic pentru faptul că aparţin, în calitate de cetăţean, unei structuri administrative, unei colectivităţi, unui grup şi în unele cazuri nu rezonez, nu mă aflu pe aceeaşi “lungime de undă” cu ceilalţi, nu-mi sunt pe plac anumite atitudini, fapte, evenimente petrecute în urbea noastră sau aiurea. Astăzi, am ales un subiect de care nu sunt străin, şi mai ales, sunt avizat. La majoritatea simpozioanelor, întrunirilor, lansărilor de candidatură de toate felurile şi de toate culorile, atunci când se aduce în discuţie protejarea mediului, a limbii materne sau paterne, după caz, a folclorului, a meşteşugurilor tradiţionale şi artizanatului, cuvântările din intervenţii, aprecieri, sunt toate pentru, “contra se abţine”, vorba unui activist… de sindicat de pe vremuri.
Diriguitorii vremelnici ai culturii noastre, în care este inclus şi patrimoniul cultural imaterial ce cuprinde expresiile culturale tradiţionale, de la nivel central, sunt bine puşi pe treaba, chiar biped, pentru conservarea, protejarea şi promovarea artizanatului românesc, fiindcă despre acesta doresc să vorbesc în continuare. Pe plan local, în zona Argeşului sau mai bine spus “pe Argeş în sus” au existat şi încă mai există urme abia perceptibile ale centrelor importante de manifestare artistică a comunităţilor rurale şi urbane, de la munte sau de pe la şes. Amintim aici lemnarii din Arefu şi Oeşti, olarii din Cerbureni şi Flamânzeşti, ţesătoarele din Corbeni, cusătoresele din Albeşti şi Cicăneşti, bătuşarii din breasla din cartierul Batuşari Curtea de Argeş, ceramişti, olari şi sobari din cartierul Olari - tot din oraş. La aceştia se adaugă artizanii şi meşteşugarii de pe celelalte văi, lucrători în piele şi harnaşamente din Domneşti, pulovărele şi “vesturile” lânarilor din Corbi, obiectele de uz casnic din lemn, împletituri şi ceramică de pe Valea Topologului, creatorii de obiecte vestimentare, iile, velinţele, fotele, poalele, cămăşile din cele mai “alese” materiale viu colorate cu vopsea naturală, să-i zic ecologică.
Toate aceste “mărfuri” erau coborâte de la munte sau erau aduse de la şes pentru a le vinde sau schimba cu alte mărfuri, de obicei produse agricole în târgurile săptămânale, în marele târg de Sfânta Maria Mare şi, mai către iarnă, de Sfântul Dumitru. Ofertele erau expuse, “etalate”, de-a lungul traseelor cele mai frecventate, de unde şi denumirea de Valea Târgului, unde se adunau şi muşteriii, dar şi privitorii, aceştia din urmă având şi o denumire arhaică, cunoscută în acea epoca drept “gură cască”. Toate aceste îndeletniciri ale populaţiei de la noi s-au transformat într-un mod de viaţă, de trai, de exprimare, într-un cuvânt “un fenomen autohton” care, aşa cum spuneam mai sus, se mai aminteşte de acestea, la parade sau comunicări, aşa zis ştiinţifice. Indiferenţa în domeniu mai este întreruptă, din când în când, de câte o manifestare artistică de sorginte tradiţională, la târguri de profil din ţară: Iaşi, Craiova, Sibiu, Bucureşti (Muzeul Satului, Muzeul Ţăranului Român), printre puţinele care mai amintesc de “talpa ţării” şi-mi pare rău să o spun, nu şi la Curtea de Argeş.
În goana lor după “urbanism”, edilii oraşului au găsit de cuviinţă să schimbe locaţia Târgului Meşterilor Populari, care se desfăşura de mai bine de 15 ani pe aleea ce ducea la Mânăstirea Curtea de Argeş, într-un teren lateral, ferit de ochii lumii, într-un ghetou. În plus, tot alergând după acelaşi “urbanism” cu orice preţ, pe aleea principală sunt aşezaţi în concesiune, vânzătorii ambulanţi de kitsch-uri “care au dus la o profanare, subculturalizare a meşteşugurilor ancestrale care, din nefericire, sunt pe cale de dispariţie” cum spunea acad. Constantin Bălăceanu Stolnici în prefaţa catalogului “Ulcioarele de nuntă”, editat de Muzeul Ţăranului Român, autor Georgeta Roşu.
Din presa locală înţeleg că Serviciul Bâlciuri, Târguri şi Oboare a fost externalizat din cadrul Primăriei Curtea de Argeş şi dat d-lui profesor Nicolae Lazăr, fiindcă domnia sa ne anunţă că 40 (patruzeci) de “meşteri mari” vor participa la această ediţie a Târgului Meşterilor Populari, şi chiar îl citez: “Acesta, (târgul - n.a.) nu va mai fi amplasat între Liceul Tehnologic Constantin Dobrescu şi Mănăstirea Curtea de Argeş, ci în parcarea Liceului Tehnologic Industrial”. Citez în continuare: “Nu s-a mai putut desfăşura târgul în vechea locaţie, care era foarte cunoscută de mulţi oameni (recunoaşte domn profesor - n.a.), aşa cum s-a întâmplat în ultimii 15 ani … pentru că aceasta a fost opţiunea Primăriei Curtea de Argeş şi a celor de la Arhiepiscopie”.
De altfel, nu mă miră opţiunea oficială locală, având în vedere, de aceasta dată, “ordonanţele (cum spunea Marin Preda) Ministerului Culturii şi, a ceea ce mai urmează în denumire prin Administraţia Fondului Cultural Naţional, care percepe pe lângă alte taxe şi impozite prevăzute de Codul Fiscal şi o cotă de 2% din încasările realizate de operatorii economici din vânzarea produselor de artă populară ca sursă de finanţare pentru fond pe bază legală şi obligatorie - H.G. nr. 802/2005, O.G. 51/1998 - toate aprobate prin Legea nr. 199/2008.
Iată un exemplu de cum trebuie “incurajată” producţia de artă populară sau cum spune meşterul Gheorghe Mateescu “identitatea noastră naţională”. S-ar putea ca unul sau mai mulţi meşteri populari din cei 40 anunţaţi cu emfază de către oficiali, să nu mai participe la târg din motive lesne de înţeles. În acest caz, ce va spune funcţionarul “de stat”, că funcţionar public nu pot să-i spun, “timpul trece, leafa-mi merge, noi cu drag muncim”. Dar dacă unii sau toţi agenţii economici, cum îi definesc ordonanţele de mai sus, ar pune de o greva fiscală, ce ziceţi?...
Am comis-o!
