Editorial LA ŢINTĂ - Chipul Maicii Domnului
Aşa mi-a rămas în memorie mama mea. Cum cele mai vechi amintiri se leagă de ea, chiar şi acum când nu mai este lângă mine - sau poate cu atât mai mult - o păstrez în sufletul meu ca pe o icoană. Şi cum Maica Domnului a fost şi rămâne Mama Supremă pentru orice creştin ortodox, nu pot să nu-i respect urmaşele. Nu vreau să fiu patetic şi să-mi amintesc cu ochii aburiţi de lacrimi cum mă purta mama în braţe, cum mi-a purtat apoi fiul şi ea, şi tata ori cum m-a învăţat să fiu om adevărat. Decalogul creştin a fost principiul de bază în educaţia pe care mi-au dat-o părinţii. Şi i-am admirat pentru faptul că atunci când mai făceam câte o năzbâtie şi eram pedepsit de unul dintre ei, celălalt nu-mi lua apărarea pe faţă. Bine au făcut, pentru că astfel realizam că nu trebuia să fac altcuiva ceva care mi-ar fi displăcut să mi se facă mie. Mama mă învăţa să privesc lumea cu îngăduinţă şi să nu condamn pe cineva pentru că era rău din prostie sau din firea lui. Susţinea sus şi tare că era tot o fiinţă a lui Dumnezeu, dar care apucase pe drumuri rele şi că toţi aveam datoria s-o readucem pe calea cea bună. Când am mai crescut, tata - ferindu-se de mama - îmi spunea şi alte lucruri. De pildă, mă sfătuia ca pentru dreptatea mea să mă iau de piept şi cu Dumnezeu şi să nu îngădui cuiva să-mi calce în picioare demnitatea de om. Dar îmi cerea să-i respect pe toţi cei care meritau, pentru că astfel mă respectam pe mine. La fel îmi spunea şi bunica din partea tatei, femeie aprigă, care nu admitea - spre exemplu - ca fata băiatului ei cel mare să-l ţină sub papuc pe bărbatu-său, un tip potolit şi bun ca pâinea caldă. "Mamă, dac-o să fii mămăligă, mă scol din mormânt şi-ţi bântui nopţile. Dacă nu ţi se dă respectul ce ţi se cuvine, sileşte-i pe ceilalţi să te respecte prin tot ceea ce faci - omeneşte vorbind. Iar cine nu pricepe aşa ceva, trage apa după el!"
De la bătrânii mei am învăţat să iubesc şi să respect tot ceea ce mă înconjoară şi să nu stric echilibrul lumii în care trăiesc. Cum să nu-i respect pentru educaţia dată în acei primi şapte ani de-acasă? Şi cum să nu-mi respect profesorii care au avut pe ce clădi, ştiind că şi dumnealor - la rându-le - au avut nişte mame care au ştiut să le descopere vocaţiile de a educa?...
Nu vreau să vorbesc acum despre dragostea care nu m-a ocolit în viaţă, pentru că am prea mult respect şi pentru fiicele Evei care m-au dezamăgit prin comportament. Şi asta pentru că le-am iertat de prea multă vreme, pentru că odată cu trecerea anilor, am învăţat că numai proştii îşi irosesc viaţa în ură şi că indiferenţa poate înlocui foarte bine asemenea sentiment nedemn. Am dovedit, dacă vreţi, faptul că bunica avea dreptate cu scoaterea din agendă a celor care nu merită. Numai că astăzi mă simt obligat sufleteşte să vorbesc despre femeia-simbol, fără de care viaţa bărbatului ar fi pustie. Ştiu o sumedenie de poveşti din care s-ar putea face tot atâtea telenovele. Dacă nu le aştern pe hârtie este pentru că sunt încredinţat că viaţa nu poate fi trăită ca o telenovelă. Şi că fiecare ne subordonăm existenţele unor comandamente izvorâte din responsabilităţi asumate. Iar la acest capitol, trebuie să recunoaştem, femeile ne sunt net superioare. Sigur, există şi excepţii care întăresc regula...
Privind strict totul prin filozofia lui Adrian Păunescu, pusă magistral în pagină în "Repetabila povară", mi-aş permite să le amintesc tuturor copiilor versurile acelea cutremurătoare: "Ce părinţi?... Nişte oameni, acolo, şi ei/ Care ştiu dureros ce e suta de lei./ Ca să le fie copilul c-o treaptă mai domn/ Câtă muncă în plus şi cât chin, cât nesomn..." Dragii mei, să nu uitaţi - mai ales într-o zi ca asta - că şi în spatele versurilor de mai sus se ghiceşte umbra mamei. Sau, dacă vreţi, Chipul Maicii Domnului. Închinaţi-vă azi la icoana asta, fără teama de a comite o blasfemie şi, mai presus de orice, fiţi oameni adevăraţi!
