Editorial LA ŢINTĂ - "Vai, nouă!"
Nu pot găsi altă formulare mai potrivită după nenorocirile petrecute la noi de-atâta vreme. Ultima tragedie a fost aceea a morţii fotbalistului camerunez de la Dinamo, Patrick Ekeng. Vineri, în min. 70 al partidei cu Viitorul, s-a prăbuşit ca din senin pe teren, fără să fi fost atins de ceva sau de cineva. Intervenţia medicală a fost întârziată şi neprofesionistă. Ambulanţa a intrat pe teren la aproape 3 minute de la prăbuşire. Dar a ajuns fără doctorul care - spuneau apoi cei prezenţi la meci - îşi savura ţigarea şi spărgea cu spor "bomboane agricole, mânca-ţi-aş!" Ghinion: aşa-zisa ambulanţă era o maşină de transport bolnavi - au afirmat spectatorii. Care, cică, nu avea în dotare mai nimic din aparatura necesară de intervenţie, nici măcar un defibrilator!?!... Mai direct spus, putea fi înlocuită şi cu o căruţă dintre cele care adună cartoane, PET-uri sau bucăţi de fier. Oricum, purtătorul de cuvânt de la Spitalul de Urgenţă Floreasca, aflat în imediata vecinătate a Stadionului Dinamo, a declarat spre miezul nopţii că lui Ekeng nu i se făcuseră manevrele necesare şi obligatorii de resuscitare până când a fost adus la Unitatea Primiri Urgenţe. Eforturile doctorilor de acolo pentru a-i salva viaţa fotbalistului în vârstă de 26 ani au fost zadarnice. După o oră şi jumătate, timp dublu decât cel stabilit prin protocoale, i-a fost declarat decesul. O întrebare chinuitoare pentru oricare dintre noi: putea fi oare salvat?... La ea trebuie să răspundă organele specializate de cercetare. Sperăm s-o facă profesionist, fără a mai ascunde mizeria sub preş, cum e obiceiul pe la noi.
Fotbalul românesc a mai fost lovit de astfel de tragedii, începând cu cea din 1999, în Giuleşti, când a murit Vrăbioru, la meciul Rapid - Astra, continuând cu cea a lui dinamovistului Cătălin Hîldan la un meci amical cu o echipă de divizie inferioară în anul 2000, apoi cu a portarului craiovean Neamţu, la un turneu de pregătire în Turcia şi, ceva mai încoace, cu alt jucător african, component al echipei Delta Tulcea, nigerianul Chinonso Ihelwere Henry. Dacă astfel de tragedii nu s-ar întâmpla şi în restul lumii, am crede că suntem blestemaţi, amintindu-ne de moartea lui Mişa Klein, în Germania sau a lui ungurului Feher în Portugalia, a unor spanioli sau italieni. Nu am cunoştinţă cum se procedează prin alte părţi în urma unor astfel de nenorociri, dar sunt revoltat de cutuma românească prin care se dă sentinţa că mortul e vinovat. Aşa s-a încercat şi cu tragedia de la Clubul Colectiv, de anul trecut, când au ieşit la iveală racilele sistemului nostru de sănătate. Oameni cu funcţii înalte l-au apărat, minţind cu cinism şi fără teamă de Dumnezeu sau de Allah, aşa cum au făcut şi predecesorii în cazul morţii bebeluşilor în urma incendiului de acum câţiva ani, de la Maternitatea Giuleşti. Nota de plată a rămas să fie plătită de nişte fraieri... Acum s-a descoperit că în spitalele noastre domneşte un dispreţ criminal faţă de sănătatea bolnavilor. Şi nu este vorba numai despre problema materialelor folosite la sterilizare, dezinfecţie sau dezinsecţie. Am văzut la un post TV o filmare cu nişte şoareci care mişunau recent pe la Spitalul Judeţean de Urgenţă Argeş. Vă spun că erau mici copii faţă de cei pe care i-am văzut cu ochii mei la Spitalul de Chirurgie Toracică din Bucureşti, în septembrie 1991. Ca să vă faceţi o idee, erau ca nişte mutanţi, de care fugeau şi pisicile - fază care m-a îngrozit. Mă abţin să vă vorbesc despre mizeria care exista atunci, căci nu m-aţi crede. Oricum, i-am cerut medicului meu de acolo să mă externeze, după ce am auzit că boleam pe un pat în care cei doi predecesori ajunseseră la morgă. Dar nu despre mine este vorba acum sau despre ceea ce mi s-a întâmplat acum un sfert de veac. Constat însă cu tristeţe că lucrurile nu s-au schimbat - aşa cum era de aşteptat - în acest imens interval de timp. Şi spun asta gândindu-mă la nenorocirile întâmplate la Spitalul Curtea de Argeş cu copilul din Corbeni, Andrei Turcu şi, recent, cu mama prof. Marius Moisescu. Decedaţii au fost de vină în ambele cazuri, nu sistemul sau oamenii care îl deservesc! Oare?!?... Sunt trist constatând că trăim într-o lume care şi-a făcut o a doua natură din a-şi fura fatalist căciula, ca să se poată văita apoi că a fost blestemată de noroc. Şi constatam că vineri s-a împlinit un an de când ne-a părăsit cel care a fost maestrul coregraf Constantin Anduţă, de la Ansamblul "Argeşul", uitat chiar şi de cei ce-i datorează enorm...
Luni se împlinesc 71 ani de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa. Şi spun asta, pentru că aveau să mai treacă nişte luni de zile până la capitularea Japoniei, survenită după primele bombardamente nucleare de la Hiroshima (6 august) şi Nagasaki (9 august 1945). Şi poate se împlinesc mii de ani din războiul permanent pe care-l duce omul contra omului şi a fiinţei lui, prin perpetuarea minciunii a ticăloşiei, sau mai ales a mârşavei complicităţi a vinovăţiilor. De aceea apelez la semenii responsabili: "Opriţi autodistrugerea!"
