A suferit ca un câine! - Priveghi la căpătâiul semenului ucis de om...
"Câinele - cel mai bun prieten al omului" - este un truism. Din păcate, reciproca nu este valabilă. De prea multe ori omul se comportă cu el ca un lup. Adică exact cum îşi tratează şi semenii... Am dovedit toate acestea vineri, în jurul orelor prânzului, pe DN 73C Câmpulung-Curtea de Argeş-Rm. Vâlcea. Imediat ce se trecea de sediul Ocolului Silvic Muşăteşti, la câteva zeci de metri în drum spre Oraşul Regal, pe linia de demarcaţie între sensurile de mers putea fi zărit un câine alb cu pete negre încremenit în mijlocul drumului. Stătea ca o statuie, aşezat pe picioarele din spate, cu ochii spre intersecţia care ducea la Vâlsăneşti, iar automobiliştii încetineau şi-l ocoleau cu mare grijă. Faptul în sine era de mirare, pentru că pe acea porţiune de şosea maşinile zboară ca vântul, iar şoferii cad - de multe ori - pradă radarului. Explicaţia era una simplă: câinele păzea un frate ucis de curând de cine ştie cine aflat la volanul unui autovehicul. Blana celui căzut, de culoare roşcată, se amestecase cu sângele din care se mai ridicau încă aburi, semn că drama se petrecuse de curând...
Cutremurătoare era însă figura câinelui aflat la priveghi. Trăsăturile încremenite în durere păreau aproape umane. Cel mai mult impresionau însă ochii, din care izvora o tristeţe inumană. Atitudinea era demnă, ca a unuia care realiza că fiecare clipă de viaţă poate însemna un pas spre moarte, dar care nu înţelegea cu ce greşise mai tânărul său frate ca să fie pedepsit cu trimiterea spre veşnicele plaiuri ale vânătorii atât de curând. Şi încă un amănunt: din întreaga sa atitudine se puteau citi mai multe mesaje: durerea pentru pierderea unui semen; disperarea celui rămas singur în mijlocul drumului; indiferenţa sa asupra a ceea ce putea urma; lipsa totală a urii şi a nevoii de răzbunare, pe care o putem întâlni în asemenea clipe la oameni. În asemenea împrejurări, a fost de admirat atitudinea automobiliştilor care încetineau atunci când se apropiau de grupul celor doi - supravegheat din afara carosabilului de un al treilea, la fel de trist - de modul în care-i ocoleau ca să-i depăşească parcă într-un omagiu mut. S-ar fi putut interpreta că toţi se gândeau că soarta acelui câine lovit în plin şi răpit vieţii putea s-o aibă un copil, care ar fi putut fi al oricăruia dintre ei. Extrapolând, s-ar putea bănui că unii s-au simţit înfrăţiţi în dramă cu câinele, punând semnul egalităţii între automobilul ucigaş şi cei ce ne conduc pe noi, oamenii de rând, asasinându-ne cu fiecare nouă clipă ultima fărâmă de speranţă într-o viaţă mai bună. Numai că la căpătâiul celor răpiţi de moarte dintre noi, între cei ce ne veghează potrivit vechilor obiceiuri, s-ar putea să existe unii care chiar s-ar bucura că au scăpat de noi!... Acelui câine, care-şi plângea tăcut pierderea suferită, cu ochii aburiţi de lacrimi, îi fusese furată bucuria de a trăi. Şi nici măcar nu mai putea să sălte capul spre cer pentru a protesta ori a întreba retoric: "De ce?!?..."
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
