Jurnal de misiune - Episodul 17
24 iunie. Un gând de pace a zburat cu aripi fragile, ca o himeră, deasupra ţării de praf şi de piatră timp de două săptămâni. Aripile par a se fi frânt, dar gheaţa terorii şi a masacrelor din ultimele decade a fost fisurată. Nu ştiu de ce, dar noi am sperat mai mult decât afganii că zâmbetul discret al păcii nu este unul prefăcut. Aproape jumătate din populaţia acestei ţări s-a născut şi a trăit în vremuri acoperite de praf de puşcă, iar speranţa că nu se vor mai auzi focuri de armă, că maşini încărcate cu explozibil nu se vor mai detona în mijlocul oamenilor, că pe drumurile lor nu vor mai trece maşini de luptă este atât de slabă, încât preferă să o ignore. Când am ajuns aici, în ianuarie, m-am gândit să las o scrisoare şi, dacă mă voi pierde, cei care îmi vor duce dorul să citească pe o bucată de hârtie cât de mult îi iubesc. Am ales chiar şi omul care să o păstreze. Dar nu am putut să scriu niciun cuvânt, am învăţat demult să spun "Te iubesc!" şi "Iartă-mă!" la timp. Am hotărât apoi că nu se poate să mă frâng aici, nici eu şi niciunul dintre băieţii cu care am venit. Şi în seara aceea de iarnă, în loc să scriu o scrisoare, am făcut o rugăciune! Eram doar eu şi încă zece băieţi din companie în Afganistan, restul nu se rupseseră încă de România.
Sfârşitul lunii aprilie mi-a amintit brutal de gândul din ianuarie şi de planul meu de cooperare cu Dumnezeu, parafat de o stare de bine ce am avut-o aproape zilnic privindu-mi băieţii cum pleacă şi cum se întorc, supăraţi sau zâmbind, arşi de soarele nemilos sau prăfuiţi de vânt, coborând din maşinile de luptă cu lipii calde de la militarii afgani, pentru a pregăti o altă misiune, mereu alta! Pe 30 aprilie nu am pierdut nimic, dar fiorul din ziua aceea se mai simte şi azi. Şi în sufletele celor care au fost acolo este şi mai puternic, cât de puternic doar ei ştiu.
La începutul lunii mai, după ce şi-a regăsit liniştea, comandantul de pluton mi-a povestit totul şi dincolo de rapoarte, dincolo de zilele de spital, de analizele şi antrenamentele ce au urmat, ceea ce a rămas şi acum şi nu se va şterge vreodată sunt cuvintele acestea, pe care mi le-a spus fără să clipească, cu o voce rezonantă ca rugăciunea unui călugăr în chilia sa: "După explozie, am ieşit afară! Am crezut că totul a durat câteva secunde, de fapt au fost minute! Când intrasem, erau afară copii, mulţi! Şi rândunele în copaci! Când am ieşit, pe pământ erau rândunele fără cap, scuturate parcă din pomi... Nu departe erau copiii, înfăşuraţi în eşarfele unor părinţi înlăcrimaţi!" Ai noştri erau bine, toţi, rănile fizice începuseră să se cicatrizeze, bandajele erau din ce în ce mai puţine, unul dintre noi era în Germania, dar vorbeam zilnic cu el şi eram optimişti. Rănile sufleteşti? Se vindecă mai greu şi ştiu demult că dacă le ascundem, nu facem decât să le ajutăm să îşi păstreze durerea. Afganistanul nu înseamnă medaliile de pe pieptul vestoanelor şi nici soldele lunare ce remunerează cele şase luni de misiune. Afganistanul este povestea pe care o scrie în fiecare conştiinţă, în fiecare suflet care trece pe aici, este lumina din ochii comandantului de companie care zboară acasă cu toţi oamenii, este tremurul din vocea comandantului de batalion căruia, pe platoul unităţii de acasă, i se răspunde sinistru cu "Căzut la datorie"!
Este 24 iunie azi. Mai avem două luni până la ziua în care batalionul nostru îşi va încheia misiunea în ţara de praf şi de piatră. În seara aceasta îmi voi reîmprospăta planul de cooperare cu Dumnezeu. Iar de mâine trebuie să ne adunăm, trebuie să ne scuturăm de visul reîntoarcerii în ţară, vis ce a început să ne seducă, trebuie să ne privim în ochi şi să continuăm de parcă acum am începe misiunea. Mai avem 60 de zile în care trebuie să plecăm toţi, să venim toţi!
26 iunie. E Ziua Drapelului azi! Unii s-au trezit cu mult înaintea ceremonialului: pe terenul de volei de lângă esplanadă, plutonierul major Ştefan face primul antrenament cu lotul de volei care a primit misiunea să învingă pe 4 iulie partenerul, chiar de ziua lui. Lipseşte Tavi Barna, de mâine însă va prinde răsăritul alături de băieţi. Mă bucur mult că este prins în activitate, l-am simţit mai trist săptămâna aceasta şi cred că ştiu de ce: acasă, la Braşov, duminică, va fi un eveniment la care ar fi vrut să fie prezent, nunta unui om drag, pe care l-a crescut ca pe propriul fiu. Voleiul îl face să zâmbească, ca toate sporturile, de altfel! Mai mult de atât, Tavi va fi duminică acolo unde a ales singur să fie, acolo unde trebuie să fie!
În punctul de comandă vocea caldă, baritonală a lui Nae Micu îmi face (iar) ziua frumoasă. Argeşean autentic, locţiitorul comandantului bucovinean al plutonului 2 de la Pantere, sublocotenentul Siminiuc, este rupt parcă din umorul tradiţional al Muscelului. În punctul de comandă se aud zilnic accente şi regionalisme din toate colţurile ţării. Dar cel mai autentic rămâne Siminiuc, cel care alături de Nae al lui îmi dă zilnic o stare de "bini" şi mă face să mai uit că sunt atât "di diparti di casî"! Şi azi, de Ziua "Drapielului", cei doi ne-au desenat "zâmbiti pi faţî"! Aşa băiat bun "i" Siminiuc încât nu m-aş mira ca în scurt timp să-i "cânti clopoti di nuntî" în Bucovina lui "dragî"!
27 iunie. De acasă primesc mesaje de la David ce transmit din ce în ce mai mult dor! În septembrie, tot ce vreau să fac este să stau ore întregi cu el în braţe şi să înot zilnic în marea din ochii lui Călin. Niciodată nu am putut câştiga lupta cu dorul! M-am gândit azi că în batalionul nostru sunt cinci mame şi că poate pentru ele lupta este mult mai grea. Andreea Bădoi, Tatiana Dorojan, Oana Ispas, Mihaela Dumitriu şi doamna Iulia Şerban sunt mame la patru mii de kilometri depărtare de copiii lor! Când lupta despre care scriam mai sus îmi va părea mai grea, mă voi gândi la ele şi cred că voi putea merge mai uşor mai departe!
28 iunie. Am cunoscut efectul terapeutic al scrisului în şcoala generală. Săptămânal predam profesoarei mele de română câteva pagini scrise cu o povestire sau o încercare stângace de poezie. Mâine pentru noi nu este numai Sf. Petru şi Pavel. Ziua va marca şi trecerea unui an de la tragedia de pe Valea Urdii. Am pierdut atunci 3 oameni: Cristi Toader, George Catană şi Mihai Toma.
Noaptea aceea am trăit cel mai greu moment din viaţa mea: am fost să-i spun unui copil că nu mai are tată! În zori, pentru a mă elibera de toată suferinţa, scriam: "Azi noapte am fost la Măţău. Şi am stat patru ore ţinând în braţe copilul unui coleg, sub cerul mai frumos ca niciodată, aşezaţi pe iarba necosită, lângă o remorcă de IMS pe care scria simplu: MYSU! Şi am aflat cât de mult îi plăcea tatălui său că el cânta la clarinet, cât de mândru era tatăl său că el învaţă atât de bine. Mi-a spus că tatăl său <<băga viţelul dintr-un pumn în conservă>>, mi-a spus cât de mult îl iubeşte, mi-a spus cât de mult regretă că au apărut pepeni de ceva vreme şi ei doi nu au mâncat împreună unul. Ne-am promis unul altuia că din noaptea aceea vom fi cei mai buni prieteni, am făcut schimb de telefoane, mi-a promis că va continua să cânte la clarinet şi că va învăţa şi mai bine, şi mai mult! Am promis şi eu privind în ochii lui frumoşi, apoi către cerul plin de stele, că îi voi fi aproape toată viaţa. În cele patru ore cât am stat îmbrăţişaţi am şi plâns împreună, am şi râs un pic, am stabilit că e bine că nu are calculator performant, am ales împreună ce trebuie să citească vara aceasta. Nu m-a întrebat nimic, doar dacă vreau să facem împreună o rugăciune pentru proprietarul remorcii din spatele nostru! Am vrut!"
A trecut un an, tatăl lui Flavius Toma trăieşte numai în sufletele noastre, iar copilul şi-a respectat toate promisiunile: cântă minunat în continuare la clarinet, i-au lipsit doar trei sutimi pentru a termina clasa a şaptea cu media 10 şi aşteaptă vremea în care vârsta îi va permite să ducă motocicleta tatălui său pe cărările de munte ce-i duc dorul. Mâine, la micuţa capelă din Kandahar, după slujba părintelui Nicolescu, vor pleca spre cer sute de rugăciuni pentru sufletele celor care ar fi trebuit să fie cu noi, purtând emblema "panterelor" de la Compania 1 sau a "leilor" de la Compania 2: Cristi Toader, George Catană şi Mihai Toma!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
