Jurnal de misiune - Episodul 23
6 august. În spatele punctului de comandă, după ce s-a întors dintr-o patrulă cu Lion 4, am stat azi de vorbă cu Amin, unul dintre interpreţii noştri. Pe 30 aprilie, într-unul din elicopterele ce aducea răniţii în bază era şi el. L-am găsit mai târziu la spital, într-un pat, alături de băieţii sublocotenentului Dinu! Amin este interpret de foarte mulţi ani, nu a fost atunci rănit prima dată şi este un povestitor senzaţional. Şi-a amintit azi despre primele bombe căzute asupra Kandaharului, despre teama ce cuprinsese Afganistanul la începutul anilor 2000, pe când era un copil şi încă nu ştia ce vrea de la viaţa lui. Acum Amin ştie. Visul lui este să obţină o viză pentru Australia. L-am întrebat cum a ales acel colţ de lume şi mi-a povestit prietenia lui cu un ofiţer australian, mi-a vorbit despre speranţa lui că în acea ţară, majoritatea oamenilor sunt ca acesta. Am ascultat împreună muzica lui Ahmad Zahir, am vorbit despre Massoud, leul din Panjshir, am vorbit despre talibani şi despre anii de teroare în care ei stăpâneau destinele a milioane de afgani, despre speranţa lui ce abia mai pâlpâie că odată pacea se va aşterne peste ţara de praf şi de piatră şi nu va mai pleca niciodată.
Mi-am amintit că pe 30 aprilie, după ce am trecut pe la patul fiecărui "leu" rănit, am mers şi la patul lui Amin, i-am strâns mâna şi am simţit că este unul de-ai noştri. Înainte de a zbura în România, o să îi lăsăm emblema companiei noastre. Azi, speranţa lui a luat forma unei fraze scurte, pe care probabil nu o voi uita niciodată: "Poate va veni o vreme în care vei veni în Afganistan ca turist, iar eu voi fi ghidul tău."
7 august. Am fost azi în nord, pentru a-i prezenta guvernatorului şi unor alte oficialităţi afgane pe comandanţii "şoimilor", partenerii lor pentru următoarele luni. Două plutoane au şerpuit încă din zorii zilei prin reţeaua de drumuri ca o pânză de păianjen, doi tineri comandanţi de plutoane au escortat patru ofiţeri superiori, comandanţii vechi şi noi, iar eu am terminat probabil ultima mea misiune în Afganistan gândindu-mă la încrederea maximă pe care şi-au câştigat-o tinerii lideri. Sunt alţi oameni şi îmi pare rău doar că ei nu par a fi conştienţi de propria transformare. Am trecut prin Mowmand şi mi-am amintit de un prieten de acasă care vede în satul lui din Gorj replica satului Macondo din "Un veac de singurătate", cartea lui Garcia Marquez. Mowmand pare desprins din paginile volumului scriitorului columbian. O să-mi fie dor de Afganistan, de copiii lui care te imploră să le dai apă sau dulciuri, apoi aruncă pietre în urma ta. O să-i fie dor şi lui Alex Botoşer de băieţelul lui de pe Immortal sau lui Corneliu Koss de fetiţa lui din Dand.
8 august. Un avion va aduce alţi "şoimi" din ţară, va rămâne câteva ore pe pistă, cât să urce în el alţi vânători de munte ce îşi vor lua din zbor "la revedere" de la Munţii Hindu Kush în drumul lor către crestele frumoase ale Carpaţilor. Seara, înainte de a merge în camera ce îmi pare de câteva zile chilie, m-am plimbat printre ei. Ieri au făcut ultimele misiuni şi păreau bine, atenţi, concentraţi. I-am văzut azi privind în gol minute bune după ce au închis telefoanele, zâmbind către pietrişul de sub picioare, privind încruntaţi un punct fix de pe T-wall. Peste câteva zile vor fi acasă. S-a terminat! Iar fiecare avion ce decolează de aici cu oamenii care în ultimele şase luni au patrulat pe drumurile de praf şi de piatră îmi aduce o bucurie fantastică.
Continui să primesc poze din ţară, de la cei care au ajuns. Mădălin Ciurea este tată şi în fotografia în care îşi priveşte minunea abia venită pe lume văd un om care nu pare a fi petrecut atâtea luni în Afganistan. Foarte curând, alţi "vulturi" vor pleca acasă, iar eu voi primi alte poze cu taţi ce îşi îmbrăţişează copiii după o jumătate de an. Până în momentul în care îmi voi umple şi eu braţele cu băieţii, acestea vor fi singurele mele clipe de bucurie pură.
9 august. Din nou dimineaţă cu rucsaci aliniaţi, verificaţi, paletizaţi, cu diplome, medalii, saluturi regulamentare şi îmbrăţişări sau bătăi camaradereşti pe umăr! Printre cei care vor fi curând acasă este şi caporalul Sorin Bulai, care tocmai a terminat a cincea misiune. El este în Afganistan de zece luni, a venit mai devreme pentru a-l înlocui pe Mădălin Stoica, sanitarul pe care batalionul de la Focşani l-a pierdut în septembrie al anului trecut. L-am urmărit atent toată misiunea, aşteptandu-mă să fie printre primii care vor obosi, însă nu a fost cazul. Îngrijorarea mea nu a fost fondată, a dispărut treptat, iar acum, la final, rămâne doar admiraţia sinceră pentru acest militar, pentru acest om.Înainte ca băieţii să plece spre avion, voi merge să îi văd şi să mă încarc cu bucuria iminentei lor revederi cu România. Seara târziu, Sebastian Dinu mi-a adus o pălărie tradiţională afgană! Era de la Amin şi este identică cu cea purtată de Massoud, eroul lor naţional despre care am vorbit în urmă cu câteva zile, în spatele punctului de comandă! O să mă gândesc în zilele următoare la un cadou pentru singurul "leu" ce va mai rămâne în Afganistan după ce compania mea va fi acasă. Dacă peste mulţi ani, ţara de praf şi de piatră va uita de zgomotul elicelor de elicoptere, de maşinile de luptă şi de exploziile de acum, ştiu ce ghid mi-aş dori pentru a-mi arăta frumuseţea ce ştiu sigur că există în acest colţ de lume blestemat.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
