Jurnal de misiune - episodul 24
13 august. Din poarta campului s-a pus încet în mişcare un autobuz. De la geamuri, cu o lumină minunată pe chipuri, ne-au salutat băieţii noştri care, mâine în zori, vor fi acasă. Mi-am luat la revedere de la toţi cu aceeaşi emoţie, umplându-mi ochii cu lumina din privirile lor. În urma autobuzului am rămas eu şi gândul la zilele ce au mai rămas, la ceilalţi oameni ce treceau mai devreme pe lângă rucsacii camarazilor pregătiţi pentru îmbarcare, în drumul lor către o altă misiune. Seara mi-am dat seama cât de stranie este liniştea ce învăluia terasa noastră, cât de mult îmi lipsesc hohotele de râs, muzica şi concursul de darts al celor ce sunt în zbor acum.
Am mai rămas puţini şi trebuie să ne dozăm răbdarea şi concentrarea până în clipa în care vom urca şi noi într-un autobuz, în drumul nostru către pista de decolare din Kandahar. Chemarea la rugăciune din fiecare seară, din moscheea vecină campului nostru, s-a auzit acum mai clar ca niciodată. Băieţii ce spărgeau în mii de cioburi liniştea serilor au plecat spre locurile unde inima lor a fost de fapt în fiecare zi din ultima jumătate de an. Când dinspre moschee nu se mai auzea nimic, am intrat în cameră, gândindu-mă că nimeni nu m-ar crede dacă aş spune că în momentul acela îmi este dor şi de oamenii pe care nu i-am mai văzut din ianuarie şi de cei cu care am trăit zi de zi în ultimele luni şi au început să plece acasă de câteva zile.
14 august. Căpitanul Şontică, poate cel mai bun şi mai vechi prieten al meu, fost coleg de pluton şi de cameră în Academie, a fost într-o misiune de câteva zile în Afganistan. Două nopţi au fost decorul a sute de poveşti vechi din vremurile în care ne trăiam frumos studenţia militară la Sibiu, iar motoarele avioanelor ce par că nu se opresc niciodată au fost fondul sonor. În ianuarie, când am ajuns aici, de la el am preluat şi aria de operaţii. Aproape de T-wall-ul pe care vopseaua cu care a fost scris numele companiei lui, "Wild Dogs", pare încă proaspătă, ne-au prins zorii povestind, râzând. Când a plecat acasă, la începutul lui martie, am simţit că poartă în suflet durerea pierderii lui Mădălin Stoica. Durerea este acolo şi acum, nimeni nu îl cunoaşte mai bine decât mine.
Aseară, mi-am luat din nou "la revedere" de la el, în acelaşi loc în care am făcut-o şi în martie. Peste mai puţin de lună îl voi urma şi eu. Mi-a trimis azi comandantul o fotografie veche de la începutul misiunii, de a cărei existenţă nu ştiam, cu mine şi cu Şontică, la poalele unor munţi din Takhteh Pol, din zilele în care îmi deschidea drumurile de praf şi de piatră. Am simţit, privind fotografia, că între clipa aceea în care noi doi, purtând vechea şi noua uniformă a Armatei Române, aveam atâtea de vorbit despre misiunea noastră şi noaptea trecută ce ne-a prins râzând ca nişte copii au trecut doar câteva secunde.
15 august. Misiunile noastre continuă, cu din ce în ce mai mulţi "şoimi" bistriţeni. Comandanţii de plutoane trec prin sate, pe la poliţiştii afgani şi le prezintă acestora la fel de tinerii lor înlocuitori. Sunt despărţiri pe care numai cine a condus vreodată un pluton în ţara de praf şi de piatră le poate simţi. Fiecare comandant are o prietenie aici, un afgan în uniformă, un copil murdar şi desculţ de pe marginea unui drum, un interpret. Şase luni şi zeci de patrule cu aceiaşi oameni, împărţind dulciuri şi apă aceloraşi copii, ascultând tălmăcirea paştunei de la acelaşi om nu au cum să nu lase urme. Astăzi, când locotenentul Găitan i-a spus lui Palawan, un poliţist afgan, că este posibil să fie ultima dată când se văd, oamenii din pluton au văzut lacrimi în ochii poliţistului. Din şase în şase luni, comandanţii de plutoane se schimbă, avioanele aduc din România alţii. Ei, afganii, rămân aici, în ţara această parcă blestemată să nu lege zece ani de pace, aşa cum şi ei par blestemaţi să nu lege prietenii mai lungi de o jumătate de an.
16 august. Într-una din nopţile trecute, toţi oamenii din camp au ieşit din camerele lor şi s-au numărat în buncăre. În întunericul nopţii, cu vocile acoperite uneori de sunetele unei sirene, am vorbit cu Niculina Dorofteese, colega mea de Academie. După 11 ani ne-am regăsit într-un buncăr din Afganistan şi am vorbit câteva minute despre copiii noştri, ea despre recenta despărţire de ei, eu despre puţinele zile ce au mai rămas până îi voi ţine în braţe. În fiecare patrulă sunt doi ofiţeri, un "vultur" şi un "şoim", iar minutele ce preced plecarea în misiune oferă o imagine incredibilă, cu oameni ce se pregătesc să termine aventura în ţara de praf şi de piatră şi oameni ce scriu primele file ale epopeii bistriţenilor în Afganistan. Urmăresc zilnic, alături de căpitanul Cuţuhan, cum oamenii noştri îşi ajustează unul altuia echipamentul, cum pleacă şi se întorc pentru a se pregăti pentru o altă misiune. Peste puţine zile, porţile campului românesc se vor deschide şi vor ieşi în reţeaua de drumuri ţesută parcă de un păianjen primele maşini de luptă în care vor fi doar "Şoimi ai Carpaţilor". Iar noi, vânătorii de munte de la Câmpulung Muscel, ne vom strânge mâinile, ne vom privi în ochi, ne vom pregăti rucsacii şi vom aştepta un autobuz care să ne ducă pe aeroport.
La mijlocul lui septembrie, în centrul orăşelului de munte, vom defila toţi, sub privirile calde ale atâtor oameni care ne-au dus dorul, oameni cu care ne-am văzut doar pe display-ul telefoanelor. Abia atunci se va termina totul!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
