Jurnal de misiune - Episodul 25
18 august. Sunt 202 zile de când am plecat de la Câmpulung, într-o noapte geroasă de ianuarie, lăsând acasă tot ce iubesc mai mult şi spunându-mi că dacă pot face asta, nu există nimic ce nu voi putea să fac vreodată. Scriu ultimele file de jurnal şi ştiu că la sfârşitul acestei săptămâni îmi voi regăsi liniştea, pentru că sâmbătă comandantul va raporta "Misiune îndeplinită". De la începutul lui august, în staţiile radio se aude accentul frumos al ardelenilor, din ce în ce mai mulţi şi cu o energie fantastică. În dimineaţa aceasta, Lion 4 a plecat în nord-est, iar un loc dintr-o maşină de luptă a fost ocupat de plutonierul adjutant principal Sas. Este a treia oară în ultimul an când îl văd pe acest om în mijlocul unui pluton, parte din acesta, pregătind misiunea cu băieţii, ajutându-i pe gunneri să îşi ajusteze hamurile, plecând şi întorcându-se cu ei. La întoarcerea din misiune, i-am privit pe cei doi comandanţi de plutoane, "vulturul", locotenent Sebastian Dinu şi "şoimul", locotenent Radu Felderean, vorbind cu drag cu subofiţerul cu cea mai mare funcţie din armata noastră şi mi-am amintit iarăşi cuvintele lui din 24 februarie, prima noastră zi de misiune. A spus atunci, punându-şi mâna la inimă: "După atâtea misiuni şi atâtea experienţe, tot ce este cu adevărat important rămâne aici". Am urât toată viaţa vorbele goale şi discursurile bazate pe lozinci. Dar acestea sunt cuvintele unui om care a urcat în maşinile de luptă ale oamenilor mei de fiecare dată când a ajuns pe pământ afgan.
21 august. Mâine seară, multe cămine din România vor fremăta la gândul frumos că un avion le poartă peste mări şi ţări tatăl, soţul, copilul şi că în dimineaţa următoare vor merge cu toţii la poarta unei unităţi militare pentru o revedere aşteptată şase luni. Suntem din ce în ce mai puţini. În locul în care stau în fiecare seară, aşteptând să aud chemarea la rugăciune din moscheea de peste gardul campului nostru, mă simt din nou singur, dar gândul că mulţi dintre cei ce dădeau viaţă serilor mele sunt acum acasă îmi dă o plăcută senzaţie de linişte.
De undeva din spatele meu, dinspre clădirea companiei Panthers, acordurile unui saxofon trimit o adiere incredibilă printre militarii ce mâine vor pleca. Este Adi Predoiu, echipat regulamentar, păşind uşor printre grupurile de oameni, iar în urma lui cântece din Ardeal, din Bucovina, din Muntenia desenează altfel de zâmbete pe feţele camarazilor săi. Adi a predat azi arma şi acum, seara, a scos saxofonul fără de care nu cred că poate pleca nicăieri niciodată, iar plimbarea aceasta prin camp este modul lui de a-şi lua "la revedere" de la ţara de praf şi de piatră.
Se apropie de locul unde mă aflu, îi zâmbesc, mă salută clipind şi schimbă instantaneu cântecul. Din saxofonul omului în uniformă aud cel mai frumos "M-a făcut mama oltean" din toate timpurile şi în cele trei minute simt parcă mângâindu-mi tălpile praful de pe uliţa oltenească unde am crescut, aud roţile trenului care ducea la Craiova un puşti îmbrăcat în uniforma Liceului Militar, ţinând de mână o elevă a Liceului Pedagogic ce azi îl aşteaptă, jucându-se într-un apartament din Câmpulung cu doi băieţi. Adi termină cântecul şi pleacă cu saxofonul către un alt grup, semănând magie în urma lui, transformând campul românesc din baza militară Kandahar într-un veritabil colţ de Românie. În seara aceasta nu am auzit chemarea la rugăciune a afganului. Dar pentru trei minute am fost acasă, în Oltenia mea!...
22 august. Atmosferă selenară, soarele nu se arată azi, dar ştim că este acolo, în spatele perdelei de praf. Locotenentul Găitan pregăteşte misiunea din seara zilei următoare, ultima misiune a plutonului Lion 2. Când se va întoarce, aproape de miezul nopţii, voi începe să fac primii paşi în drumul meu spre liniştea de care m-am despărţit pentru şapte luni atunci când pe pista aeroportului din Kandahar ne-au întâmpinat militarii batalionului de la Focşani.
După-amiază am strâns mâinile celor care pleacă în România şi mi-a plăcut felul în care m-am oglindit în ochii lor. Sunt printre ei oameni cu care am trăit cele mai grele zile din cariera mea, oameni pe care nu o să îi uit niciodată. Plutonierul major Ştefan Dan de la "Pantere" şi-a transformat bocancii într-un inedit suvenir, decorându-i cu un marker prin scrierea anului şi locaţiei fiecărei misiuni în care a fost în Irak sau Afganistan. Camaraderia nu este doar o poveste frumoasă. Am simţit în îmbrăţişarea noastră şi în emoţia lui din momentul în care ne-am despărţit că zilele din punctul de comandă al companiilor au clădit ceva ce nici timpul şi nici distanţa nu vor putea distruge niciodată, iar poveştile lui din Angola, Bosnia, Irak sau Afganistan vor rămâne luminile nopţilor mele din ţara de praf şi de piatră.
24 august. Când umbrele nopţii au învins ultimele forţe ale soarelui, patrula locotenentului Dinu a intrat în bază, iar în staţia radio din punctul de comandă s-a auzit pentru ultima dată un raport primit de la vreun "Lion". Lion 4, plutonul cu cea mai grea misiune din batalionul nostru, plutonul care l-a avut pe Dumnezeu în maşinile de luptă pe 30 aprilie, a terminat ultima misiune a lui, a companiei, a "Vulturilor Carpaţilor".
25 august. În hangarul imens, vocea locotenent colonelului Ilinca trimite ecouri până pe vârful Iezerului: "It is now the time for the Carpathians' Eagles to hand over a very important mission here in Kandahar". Cuvinte în limba engleză, reci, impersonale, dar sufletul mi le traduce în susurul râului Târgului de sub podul de lângă unitate, în şuieratul vântului prin brazii Leaotei, în lătratul matinal al câinilor de la Cabana Prislop, în hohotele de râs ale lui David şi Călin.
Vânătorii de munte de la Câmpulung au terminat misiunea lor în Afganistan. Am plecat de acasă pe 28 ianuarie şi înainte de a închide uşa apartamentului am văzut cel mai frumos om din lume încercând să îşi stăpânească lacrimile. Când uşa s-a închis, am ştiut amândoi că următoarele şapte luni nu voi mai fi al lor, ci al celor care poartă emblema cu lei pe mânecă.
S-a terminat! Şi până la ziua în care voi urca în avion voi visa la uşa aceea de apartament, la tot ce este în spatele ei, voi închide ochii şi voi încerca să aud acordurile pianului lui David, râsul lui Călinuţ, voi visa la clipa în care voi apuca mâinile celei mai bune mame şi soţii din lume, mă voi uita în ochii ei, îi voi mulţumi pentru toţi anii în care m-a aşteptat să intru pe uşă, încă de când purtam uniforma Liceului Militar şi îi voi promite că anii ce vor urma voi fi mai mult al lor decât al militarilor cu embleme pe mânecile vestoanelor.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
