Jurnal de Misiune - episodul 26
5 septembrie. Baza 90 Transport Aerian. Un autobuz se pune în mişcare uşor, cu destinaţia Câmpulung. La punctul de control staţionează două minute, pentru îmbrăţişarea scurtă a unei fiice cu tatăl plecat într-o zi de iarnă şi revenit acum, când toamna răsfaţă bătrâna capitală. Plecăm mai departe, iar fata rămâne privind maşina ce îi duce părintele acasă, în natalul sat muscelean. Nu a răsărit soarele, Bucureştiul doarme încă somnul dulce al ultimelor ore de noapte, iar autobuzul nostru duce către orăşelul de munte militari tăcuţi, cu zâmbete minunate pe chipuri, cu priviri calde, cu degete bătând în geam nerăbdătoare. Încerc să dorm, dar nu reuşesc. Peste câteva ore voi deschide uşa ce s-a închis în urma mea în noaptea geroasă din 28 ianuarie. Mi-e puţin teamă de intensitatea clipei, simt că am uitat cum să fiu fericit.
O ploaie de toamnă a spălat Câmpulungul, care parcă zâmbeşte autobuzului, străjuit de Iezerul Mare. Este frumos şi verde orăşelul de munte, iar în parcarea din faţa unităţii sunt mulţi oameni cu priviri de foc ce caută la geamuri o dovadă că dorul ce le-a mistuit sufletele o jumătate de an va fi învins azi. Pe platoul unităţii, îmi ridic rucsacul şi plec spre casă. Aleea, acea alee minunată, încadrată de cei mai frumoşi brazi din lume, este în dimineaţa aceasta decorul unor regăsiri cu lacrimi de fericire, ocolesc copii ce aleargă bucuroşi către militari cu rucsaci în spate, îngenunchiaţi şi cu mâinile ridicate, aşteptând să treacă ultimii metri, ultimele secunde până la îmbrăţişarea visată atâta timp. Peste câteva minute sunt în faţa uşii metalice a apartamentului. O bătaie în metalul rece, câteva secunde de aşteptare. Un cap frumos, cu bucle blonde şi ochi mari, adânci, cei mai frumoşi şi mai adânci ochi din lume, apare în cadrul uşii, las rucsacul jos şi ne îmbrăţişăm fără să ne spunem nimic.
Afganistanul devine trecut instantaneu, sute de zile încrîncenate, clipe în care credeam că nu o să mai pot zâmbi natural niciodată, toate se pierd în îmbrăţişarea aceasta tăcută, în nesfârşitul adânc al ochilor celei mai frumoase şi mai bune mame din lume. Se trezeşte David, dar nu vine la noi, intru eu în camera lui. Este în pat, mă priveşte ca pe o minune, are mâinile împreunate ca pentru rugăciune şi tremură tot. Şi plânge. Îl iau în braţe, îi şterg lacrimile, îl mângâi şi-l alint cum îi place mai mult, "prinţul tatii, prinţ", până când nu mai tremură, apoi ne aşezăm în pat aşa cum îi place lui, cu capul aşezat pe pieptul meu şi aşteptăm amândoi să se trezească şi Călinuţ. Câteva clipe mai târziu, marea din ochii băieţelului îmi inundă total sufletul şi un zâmbet mascat de suzetă îmi urează "Bun venit!". Îl iau în braţe şi mă aplec cu el către David, să ne putem îmbrăţişa toţi trei. Râd băieţii mei. Şi ne jucăm. Din bucătărie ajunge la noi aroma cafelei pregătite de cea mai puternică femeie din lume. Am ajuns acasă. Şi simt că nu am plecat de fapt niciodată!
19 septembrie. Orăşelul de munte freamătă de câteva zile. S-au întors toţi "vulturii" acasă. Mâine, 20 septembrie, pe platoul celei mai frumoase unităţi militare din Armata României, ceremonia de repatriere va fi ultima lor "misiune". Astăzi mi-am îndeplinit cel mai important obiectiv al anului: să refacem, în acelaşi loc, cu toţi oamenii, fotografia din 23 ianuarie.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
