Personalitatea zilei de 13 octombrie: Take Ionescu
Take Ionescu (n. 13 octombrie 1858, Ploieşti - d. 22 iunie 1922, Roma) a fost un om politic, avocat şi ziarist român, care a deţinut funcţia de prim-ministru al României în perioada 1921-1922. De-a lungul vieţii a folosit mai multe nume (Dumitru G. Ioan, Dimitrie G. Ioan, Dimitrie G. Ionescu, Demetru G. Ionescu etc.), pentru ca odată cu intrarea în viaţa politică să se oprească la numele pe care avea să-l folosească până la moarte, Take Ionescu.
Dumitru Ioan (cum a fost trecut în registrul de naşteri) a fost al doilea fiu al familiei de negustori din Ploieşti, Gheorghe (Ghiţă) şi Eufrosina Ioan, care a mai avut alţi trei copii: Constantin, Toma şi Victor. Studiază la Liceul "Sfântul Sava" din Bucureşti, după absolvirea căruia îşi continuă studiile în Franţa, unde absolvă Facultatea de Drept a Universităţii din Paris (1875-1879), la care obţine şi titlul de Doctor în Drept cu menţiunea "Magna cum laude" (1881), cu teza "De la condition de l'enfant naturel dans la legislation romaine". Întors în ţară, a ales să devină avocat, înscriindu-se în baroul de Ilfov.
În anul 1883 şi-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Liberal, fiind ales deputat pe listele acestuia în Colegiul III-Ilfov. Părăseşte Partidul Naţional Liberal în 1885, devenind membru al grupării liberale "Dizidenţa" alături de Constantin C. Arion, Constantin Dissescu, Alexandru Djuvara, Nicolae Fleva, fraţii Lecca etc. În urma eşuării diferitelor încercări de refacere a unităţii PNL, în 1891, Take Ionescu se alătură Partidului Conservator. În 1908 fondează Partidul Conservator-Democrat, al cărui preşedinte a fost până la moarte.
Pe parcursul carierei sale politice, Take Ionescu a ocupat o serie de poziţii ministeriale, cum ar fi ministru al Instrucţiunii publice şi cultelor (1891-1898), ministru de Finanţe (1904-1907), ministru de Externe (1912-1914) şi, în cele din urmă, preşedinte al Consiliului de Miniştri (1921-1922). S-a făcut remarcat prin calităţile sale oratorice, căpătându-şi în epocă porecla de "Tăchiţă Gură de Aur". Take Ionescu a activat şi în presă, conducând sau colaborând la publicaţii cum ar fi "Românul", "Epoca", "La Liberté Roumaine", "Dreptatea", "Timpul", "Constituţionalul", "Conservatorul", "La Roumanie", "Acţiunea", "Universul" şi "Evenimentul". Între 1883-1898 a fost corespondentul ziarului "Times" la Bucureşti.
Take Ionescu a fost un susţinător al intrării României în Primul Război Mondial, de partea Antantei. De activitatea sa ca ministru de Externe se leagă semnarea Păcii de la Bucureşti din 1913, la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Balcanic, precum şi punerea bazelor "Micii Înţelegeri" în 1921. A fost un sprijinitor activ al luptei pentru unitatea naţională a românilor din afara graniţelor, militând în acelaşi timp pentru respectarea drepturilor minorităţilor naţionale. S-a stins din viaţă la 22 iunie 1922, la Roma, din cauza unei infecţii bacteriene a aortei, căpătată în urma consumării unor stridii infestate. Este înmormântat la Mănăstirea Sinaia.
Take Ionescu a fost una din personalităţile marcante ale vieţii politice româneşti, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Sterie Diamandi spunea că "a fost cel dintâi om politic în Ţara Românească care, fără nume sonor, avere, relaţii de familie, îndrăzneşte în contra voinţei unui suveran autoritar şi cu prestigiu, cum era regele Carol I, să întemeieze un partid şi să recolteze în opoziţie succese fără precedent. Puţini oameni politici în Ţara Românească au avut parte de partizani devotaţi până la fanatism ca Take Ionescu".
În aceeaşi măsură, el a avut şi contestatari vehemenţi şi adversari politici implacabili. Aristocraticul Petre Carp îl considera un om politic fără caracter şi onoare, spunând despre el că "aşa cum nici talentul nu justifica toate încarnaţiunile, nici frumuseţea nu justifică toate prostituţiunile".
Un portret realizat cu metodele şi mijloacele ştiinţei grafologiei îi face sociologul Henri Stahl, care a lucrat în epocă în calitate de şef al stenografilor de la Camera Deputaţilor. În viziunea sa, Take Ionescu era "un temperament mânat de o ambiţie arzătoare, dominatoare, protegiuitoare, de o rară putere de iniţiativă, impulsivă, nerăbdătoare, iritabilă, autoritară. Un om de talent, cu o minte practică, realizatoare, dar de o cultură insuficientă, şi fără originalitate. Un mare impresionabil, care se deprimă uşor, până ce tenacitatea lui îl face să se agaţe cu supleţe de noua situaţie care l-ar putea iar ridica. Principala sa valoare stă în caracterul său de om de acţiune".
Unele dintre lucrurile care i s-au reproşat constant lui Take Ionescu erau superficialitatea şi inconstanţa care îi caracterizau viaţa şi activitatea, şi care îl făceau să se risipească şi să se piardă, adeseori, în lucruri mărunte. Scriitorul Nicolae Petraşcu a surprins foarte plastic aceste aspecte: "Take Ionescu era într-o activitate continuă şi neobosită care îl făcea să dicteze sau să indice, zilnic, două sau trei articole de gazetă; să primească 30-40 de persoane, cărora le da o satisfacţie sau o speranţă, să pledeze un ceas sau două la Palatul de Justiţie; să meargă la Cameră şi să ia cuvântul în toate chestiunile la ordinea zilei, să se întoarcă acasă unde-l aşteptau alte persoane ce-i cereau consultaţii; să se ducă la întâlnirea politică de la Club sau de la un amic ca să discute proiectul de lege ce va prezenta sau va veni a doua zi în Parlament; să asiste seara la serbarea cutărei Legaţiuni; să dispară de acolo la 11 ceasuri, ca să se întoarcă acasă spre a-şi desface corespondenţa personală şi spre a dicta secretarilor săi răspunsurile şi concluziile procesului de mâine; să continue a lucra singur noaptea, studiind o controversă de drept, citind articolele de gazetă îndreptate asupra-i, tăieturile din gazetele străine ce-i erau prezentate, foiletând revistele şi cărţile sosite în timpul zilei; şi, adeseori, să plece cu trenul seara în fundul Olteniei, sau al Moldovei pentru întrunirea politică, unde vorbea, împăca pe cei nemulţumiţi, fixa o candidatură, lua parte la un banchet şi revenea noaptea următoare ca să-şi reia firul lucrărilor a doua zi."
Nicolae Iorga, deşi îl admira ca persoană, îşi exprima nedumerirea faţă de contradicţia dintre personalitatea lui Take Ionescu şi tarele pe care "takismul" şi adepţii săi le manifestau. "În jurul lui Take Ionescu, de o aşa de amabilă dispoziţie în a-şi ajuta prietenii, de o calitate sufletească atât de sentimentală încât cu greu putea să refuze ceva, îngrozindu-se numai la gândul că prietenul refuzat ar putea să-i devie un neiertător adversar, se adunau oameni de tot felul, şi mai buni şi mai răi, cei din urmă impunându-se cu intriga sau cu forţa, aşa încât pentru intelectualitatea anilor 1900, <<takismul>> ajunsese o groază, nedreptăţind astfel, în mişcarea de revoltă, şi tot ce era frumos, bun şi nobil în cel ce ajunsese a nu se mai vedea ca persoană în obraznica îmbulzire a cohortei."
Atitudinea şi activitatea sa pe timpul Primului Război Mondial şi al Conferinţei de Pace de la Paris aveau să reprezinte faptele care l-au consacrat şi aşezat în galeria oamenilor politici cu o contribuţie substanţială la înfăptuirea şi recunoaşterea României Mari, după cum arăta I.G. Duca: "Se poate spune că în afară de Ion Brătianu tatăl, nici unul din oamenii publici ai României contemporane nu a reuşit să închege prietenii mai entuziaste şi să-şi asigure devotamente mai desăvârşite decât Take Ionescu. Cu extraordinara sa putere de intuiţie, Take Ionescu a înţeles din prima clipă că a sunat ceasul cel mare al realizării visului nostru secular şi, fără alte preocupări lăturalnice, a pus toată inteligenţa, tot talentul, toată munca lui în slujba înfăptuirii României Mari. Şi astfel, Take Ionescu a putut aduce ţării sale şi neamului său în timpul neutralităţii, în timpul războiului şi după război, servicii de o istorică însemnătate."
