EVOCĂRI: ION MOISE
Deschid în tăcere cutiuţa amintirilor de suflet, ca nu cumva să deranjez din odihna eternă pe cei ce au fost şi nu mai sunt, pe cei care mi-au (şi ne-au) dirijat paşii spre cariera de dascăli, de formatori de suflete şi destine, de educatori veritabili ai multor generaţii de elevi, astăzi personalităţi în diferite domenii de activitate. Îmi aplec condeiul şi sufletul încărcat de frumoase aduceri-aminte asupra omului înţelept, modest, de o bunătate rară şi o pregătire intelectuală deosebită, acel dascăl a cărui popularitate în rândul studenţilor era neegalată, având o inimă largă şi deschisă de parcă toţi am fi fost copiii domniei sale, alături de fiul adevărat, Silvică, pe care-l iubea ca pe ochii din cap. Ca un semn de înaltă recunoştinţă şi preţuire încerc, prin rândurile mele, să aduc un omagiu marelui dascăl Ion Moise, suflet blând şi curat, excelent lingvist, mare om.
Eram în anul I (1963-1964) la Facultatea de Limba română a Institutului Pedagogic ce luase fiinţă, cu un an în urmă, la Piteşti. După primul seminar la Limba rusă, la care ne vorbise doar în limba lui Dostoievski, profesorul Moise, mărunţel, cu trăsături fine ale feţei şi ochii jucăuşi, mă ia de braăţ, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea şi, cu vocea sa blândă, mă întreabă: „Nu cumva eşti din Domneşti? Hiru e un nume de familie greu de găsit în altă parte, de fapt e Firu, dar prima literă a suferit o uşoară palatalizare..." Era lingvist, doar! Îi răspund că da, i-am spus din ce familie sunt, la care domnia sa a continuat: "N-am să-l uit pe tatăl tău, domnul Costică Hiru, care venea cu maşina dânsului la târg, la Corbi, cu un aparat de limonadă, vândută în stiluţe cu bilă, băutură pe care noi, copiii, o sorbeam cu mare plăcere. Eram sărac, purtam opinci, şi tata mă ducea la târg, în ziua de Sfinţii Petru şi Pavel. Odată, luasem o păpuşă din turtă dulce şi doi bulzi din zahăr colorat şi le mâncasem, deci eram tot roşu pe la gură. Nu mai aveam bani. Îmi curgeau ochii la limonadă, tare aş fi băut şi eu una. Stam şi priveam cum tatăl tău scotea limonada şi o vindea altor copii. M-a văzut că înghiţeam în sec. M-a chemat mai aproape şi mi-a întins o limonadă, proaspăt scoasă. Am băut-o. Cu o voce blândă, m-a întrebat dacă mai vreau una. Mi-a mai dat încă două şi, când am plecat, văzându-mă încălţat în opinci, cu hăinuţe curate, mi-a mai dat şi un pumn de bani. N-am să-l uit niciodată. Rar oameni ca tatăl tău!"
Aşa l-am cunoscut pe domnul profesor Ion Moise, despre care voi face vorbire în rândurile mele. După ce am tot discutat, ajunşi în capătul coridorului, m-a rugat să-i aduc aminte tatălui meu de băieţelul cu opinci de la târg, adăugând: "Şi spune-i că sunt băiatul lui Bărăgan din Pârâieşti, că aşa ne cunoaştem noi pe acolo, după porecle". După această discuţie, mi-a devenit prieten de suflet, ştia totul despre mine, mă destăinuiam, îl vizitam în apartamentul de pe Calea Bucureşti, mă sfătuia, mă apăra, mă salva cu o notă mai mare, pentru a-mi putea menţine bursa, îmi era ca un frate mai mare, pe care-l ascultam şi-l respectam. Avea 35 de ani şi eu 22. Era ahtiat după fotbal. Nu pierdea niciun meci al lui Dinamo Piteşti, devenit apoi F.C. Argeş. Discuta şi comenta meciurile ca un adevărat cunoscător al acestui domeniu. Suferea atunci când echipa favorită mânca bătaie, era foarte supărat, cu greu îi intrai în voie.
În anul nostru aveam colegi pe Bebe Barbu, fost căpitan al naţionalei de fotbal a României şi pe Noni Cârciumărescu. La ore, sau pe coridoare, îl auzeai pe dascălul Ion Moise, după pierderea vreunui meci, cum exclama supărat către cei doi: "Ce-aţi făcut, măi, gâltofanilor, aţi pierdut? Păi de ce, mă?!" Nici până în ziua de azi n-am înţeles de ce considera domnia sa că "gâltofan" este un cuvânt insultător. În anul II, adică în prima promoţie a Institutului piteştean, erau soţiile lui Matache, portarul de la F.C. Argeş, Barbu şi Lovin, adică Adriana, Dorina şi Mioara. Nu scăpau nici doamnele nemuştruluite de domnul profesor, de parcă ele ar fi fost pe teren şi scorul defavorabil li s-ar fi datorat lor.
Ion Moise s-a născut în 1928, septembrie 18, în satul Pârâieşti, comuna Stăneşti (apoi, Corbi). Părinţii, Maria şi Ion Moise (poreclit în sat Bărăgan), l-au avut ca singurul băiat dintre cei patru copii, cel mai inteligent, foarte bun la carte. Când era mic, datorită calmului şi felului înţelept de a se purta, era poreclit "Moş Ihan". Frumoasa copilărie şi-a petrecut-o pe Valea Ureanului, unde livezile de pruni şi meri erau de o frumuseţe rară, fie că erau în floare sau în pârg. Aici, pe această vale, mereu cu cartea în mână, cărţi ţinute în trăistuţa legată cu bete, pe care o atârna pe umăr, drept ghiozdan. Buni agricultori, părinţii săi, ţărani neaoşi, îşi îngrijeau bine pământurile, nu multe, dar rodnice, urmând toate legile ţărăneşti. Ion, Nicu cum îi spuneau ai săi, era feciorul lor cel deştept, care îşi dobândea cunoştinţele de la doi mari dascăli, Maria şi Mihai Dudu. Iată ce spune colegul său de atunci, mai târziu profesorul Gheorghe Ungurenuş, în cartea sa, despre Ion Moise, elevul cel mai sârguincios din clasă: "Moş Ihan venea la şcoală desculţ, cu cămaşă de tort şi cu ghiozdanul legat pe după gât cu găitane. Iarna, târa nişte opinci de gumă, legate cu nojiţe, având pantaloni de pănură, zeghe şi căciulă de miel pestriţă, cu fundul ţuguiat. Avea o fire domoală, mulţi îl luau în băşcălie, dar el era cel mai deştept din şcoală".
Ofiţer a vrut să-l facă taică-său. După terminarea claselor I-VII la Stăneşti, Ion Moise simte acut sentimentul dezrădăcinării, fiind dus la Liceul Militar "Nicolae Filipescu" din Predeal. Liceul este desfiinţat după puţin timp, el fiind nevoit să se mute la Liceul "Vlaicu Vodă" din Curtea de Argeş. Termină Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, rămânând apoi doi ani ca preparator la Catedra de Limba rusă. Pleacă, cu o bursă din partea Statului român, la Leningrad, la Facultatea de Filologie Rusă a Universităţii "A. Jdanov". În anul 1956, revine în ţară ca asistent, apoi lector, la Institutul "Maxim Gorki" din Bucureşti, unde predă cursul de "Limba slavă veche", dar nu pentru mult timp, pentru că se transferă ca asistent, apoi lector, la Catedra de slavă veche şi gramatică comparată a limbilor slave, la Universitate. Între anii 1958-1962 funcţionează ca profesor la Liceul "Zinca Golescu" din Piteşti. Din anul 1962 şi până la pensionare activează la Institutul Pedagogic din Piteşti, ca lector, conferenţiar şi profesor universitar, la Catedra de Filologie.
A predat cursuri de Limba rusă, civilizaţie rusă, de metodică a predării limbii ruse, lingvistică, Limbă română contemporană. Şi-a susţinut teza de doctorat în anul 1970. De remarcat că, în perioada 1975-1976, a predat cursul de "Limba rusă contemporană" la Universitatea din Craiova. A publicat recenzii şi lucrări lingvistice, articole despre influenţa Limbii ruse asupra Limbii române, de lexicologie a limbii române etc. A cules peste 1.000 de cuvinte din lexicul locuitorilor Argeşului, a stabilit etimologii, a publicat terminologii noi din domeniul muncii, a întreprins cercetări dialectologice, stabilind "arealul perfectului simplu în România". S-a ocupat de onomastică, toponime, antroponime, zoonime, pe teritoriul comunei Domneşti, împreună cu prof. univ. Marin Z. Mocanu, conducând un grup de studenţi, printre care erau Daniel Dejanu, Ion Hirică, Jean Bărboiu, Lili Goieşteanu, Gheorghe Ilie, Ştefan Popescu. Ei au poposit pe la porţile domneştenilor, purtând discuţii cu aceştia, notând, elucidând provenienţa unor supranume (după cum am mai spus, locuitorii Domneştiului sunt un izvor nesecat de porecle). Broşura publicată în urma acestor studii a fost răspândită în zonă, bucurându-se de un interes deosebit din partea locuitorilor. Aş putea consemna multe întâmplări din timpul acestei cercetări, o adevărată expediţie ştiinţifică, condusă permanent de prof. univ. Ion Moise care ştia, prin felul său de a fi şi de a se comporta, să creeze o ambianţă propice, tot timpul fiind o bună înţelegere între membrii echipei (o parte dintre ei fiind găzduiţi, cu multă plăcere, la mine acasă).
Prof. univ. dr. Ion Moise este considerat cel mai mare cercetător lingvistic al Argeşului. Ca slavist, a participat la multe congrese internaţionale, printre care Congresul Internaţional de Slavistică şi Onomastică, publicând lucrări în limba bulgară. Amintesc câteva dintre lucrările repezentatve ale domniei sale: Toponimie şi istorie argeşeană (1992), Dicţionarul toponimic al României (1993, 1995), Studii de lingvistică românească (1994), Studii de onomastică (1994), Localităţile judeţului Argeş. Studiu etimologic şi istoric (2000), Dicţionar de paronime (2001) şi multe alte lucrări care l-au aşezat pe prof. univ. dr. Ion Moise în rândul neosteniţilor musceleni întru Lumină, pentru că este muscelean, cuvânt mult îndrăgit de magister. Ca secretar al Societăţii cultural-Ştiinţifice "Universitas", domnia sa a editat, împreună cu Ilie Barangă şi Constantin Ţibrian, patru volume din Buletinul ştiinţific al Institutului Pedagogic Piteşti. A activat, timp de cinci ani (1979-1984), ca preşedinte al Filialei Piteşti a Societăţii de Ştiinţe Filologice.
Multe lucrări au rămas needitate, pentru că într-o frumoasă zi de toamnă, pe 19 septembrie 2007, prof. univ. dr. Ion Moise s-a stins din viaţă, discret, cum i-a plăcut şi să trăiască. Ar fi avut încă multe de spus în domeniul cercetării lingvistice. Pentru mine va rămâne pe veci un apostol al învăţământului universitar românesc, un sfătuitor, un iubitor al Binelui, Adevărului, al înţelegerii între oameni, un om blând şi înţelept, erudit, un veşnic îndrăgostit de plaiurile natale, despre care deseori vorbea, cu ochii încărcaţi de lacrimile nostalgiei, amintindu-şi de clipele fericite trăite în copilărie, chiar în opinci fiind, sus, în satul său de pe Valea Ureanului, în Pârâieşti.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
