Tudor Arghezi, poetul micului univers din Mărțișor...
Poetul Tudor Arghezi impresionează prin multitudinea temelor abordate, prin îndelungata activitate literară de aproape șapte decenii, prin particularitățile lirismului său, ce-i asigură primul loc după marele Eminescu.
Arta poetică
Autor modern, cu un timbru nou, Arghezi revoluționează limbajul poetic și chiar sintaxa poetică, aducând invenții verbale neobișnuite, imprevizibile pentru iubitorii de poezie: „Din bube, mucegaiuri și noroi, / iscat-am frumuseți și prețuri noi” preciza el în poezia „Testament”, cunoscută în literatura română ca „ars poetica” argheziană. Puțini dintre poeții români au interpretat lumea din „micul univers”, pe atât de mari suprafețe, ca spațiu al metamorfozelor, al schimbărilor și combinațiilor celor mai neprevăzute: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară, / Sapa-n condei și brazda-n călimară, / Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani; / Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite / Și leagăne urmașilor stăpâni; / Și, frământate mii de săptămâni, / Le-am prefăcut în versuri și icoane,/ Făcui din zdrențe muguri și coroane; / Veninul strâns l-am preschimbat în miere” (Testament).
Iată, sintetizată liric o filozofie de viață a creatorului, subliniind truda necesară pentru zămislirea celor mai „potrivite cuvinte poetice”. În ciuda retoricii sale poetice de cele mai multe ori discursive, Arghezi nu „meditează” asupra problemelor lumii, în felul romanticilor, nici nu o face în stilul omului modern în genere, ci se îndreaptă spre situații prime și simple, directe și concrete. De pildă, la Arghezi, iubirea se infiltrează prin toate încheieturile, ca un fluid: „Cântecul tău a umplut clădirea toată,/ Sertarele, cutiile, covoarele,/ Ca o lavandă sonoră” (Morgenstimmung); la fereastră atârnă „iarba cerului albastră”(Incertitudine); florile sunt „snopi cu ochi galbeni, cu gene de lapte”(Tinca); dansul unei tinere țigănci sugerează „stoluri de grădini și catapetesme” (Rada); albinele fură „țărână de soare” (Miere și ceară); oamenii trec prin „borș de noroi”(Cântec din fluier); vitele pasc și „rumegă lumină”, cocorii ară „nămolul tăriilor de ceară”(Logodnă); melcul gândește la „o sută de vecii întregi”(Abece) etc. În acest spirit, imaginile „respiră și joacă, se arată în lumină sau cântă în depărtări”, remarcă istoricul literar și criticul, Constantin Ciopraga, comentând „arta poetică argheziană”. De fapt, adevărata sursă a creației este viața, cu toate misterele ei, iar intenția artistului este de a dărui cititorului „Cuvânt” potrivit, adică o carte de suflet, o creație autentică, în stil arghezian: „ Vrui, cititorule, să-ți fac în dar, / O carte pentru buzunar, / O carte mică, o cărticică”(Cuvânt, din vol. „Cărticica de seară”).
Opera sa devine accesibilă, poetul intenționând o apropiere de cititor printr-o comunicare directă, sinceră, printr-un fel de spiritualizare a micului univers din lumea animală și vegetală, din lumea gâzelor întâlnite de el în grădina din Mărțișor: „Din slove am ales micile / și din înțelesuri furnicile; / am voit să umplu celule / cu suflete de molecule”... Șerban Cioculescu spunea că, în timp ce poetul medita și admira, în fotoliul său, lumea mirifică din Mărțișor, „furnicile umblau pe masa rustică de lucru, printre cărți și caiete, pe filele manuscrisului, ca mesagere ironice ale cântărețului lor”. Cu gingășie, poetul considera că „furnica s-a rătăcit în drumul ei către furnicar” și s-a trezit cu ea pe cravată: „Te-ai suit până-n cravată / Și mai ai până-n chelie / Două dealuri și-o bărbie; / Nu vrei, tată, să-ți arăt / Cum iei drumul îndărăt ?”
Îmbinări neașteptate de cuvinte, creează imagini metaforice, profund originale: „Măcar câteva crâmpeie, / măcar o țandără de curcubeie, măcar nițică scamă de zare, / nițică nevinovăție, nițică depărtare”. Beneficiile cititorului, ca și ale creatorului, sunt, fără-ndoială, de natură spirituală, sufletească: „Aș fi voit să culeg drojdii de rouă, / Într-o cărticică nouă, / Parfumul umbrei și cenușa lui / pulberi de fum”(Cuvânt). Privește totul cu luciditate, descoperă cu gingășie misterul vieții, încearcă experiența vederii lucide. S-a lăsat întotdeauna fascinat de universul mărunt, „al boabei și al fărâmei”, reușind să creeze în literatura română o poezie ludică (lat. „ludus”= joc), distinctă prin tonalitate, care impresionează printr-un material lexical bogat și variat. „Arghezi e un Shakespeare al materiei, cuprinsă în infinitatea treptelor și nuanțelor ei, evocată deopotrivă și cu aceeași măestrie atât în ipostaza sa coruptă, cât și în cea virgină”, spunea Valeriu Cristea în studiile sale numite „Alianțe literare”(1977). Când nu este obsedat de „grele porunci și învățăminte”, pe care le recunoaștem, de pildă, în poezia psalmilor, Arghezi redescoperă universul delicat și ingenuu al unei lumi miniaturale, fiind mereu în stare să-și găsească repere în joc și bună dispoziție, așa cum se întâmplă în poezia „Creion” (Stihuri noi, 1956): „Fă-te, suflete, copil / Și strecoară-te tiptil / Prin porumb cu moț și ciucuri, / Ca să poți să te mai bucuri”... Este un soi de incantație solară în favoarea revenirii sufletului la forma inițială, într-un univers cunoscut, protector; un îndemn al poetului de „a strânge slove, cărți și pană”, pentru a fi dăruite „unui nou învățăcel / Să se chinuie și el”... Într-un alt „Creion”(poetul are nouă poezii cu titlul „Creion”), Arghezi ne introduce într-un univers paradisiac. Grădina în care scrie Arghezi este un spațiu al melancolizării și poetizării naturii, create de stări de spirit subtile, propice visării. Astfel, ea este „guvernată” de „o tipsie ca de jar”, care „cerne aur de argint” și în care florile „trezite” își deschid aripile pentru a spori prin zborul lor atmosfera de reverie. Imaginile poetice sunt frumoase și diafane, fiind creatoare de atmosferă. Prin atmosferă se creează impresia de plenitudine, de bucurie, poetul sugerând imaginea unui Demiurg care își desăvârșește actul poetic într-o lume de vis, stimulatoare de imaginație. În sfera imaginarului arghezian, vântul aduce cu sine o răbufnire din adâncuri a originalului. Putere latentă, vântul arghezian este o vibrație a materiei. Arghezi nu descrie neapărat un element din natură, ci redă o stare de spirit. Fiind considerat un personaj malefic, un străin „venetic”, poetul nu-i poate cânta isprăvile devastatoare: „Vântului, noi, venetic / nu-i putem cânta nimic”...
Pe parcursul întregii sale activități, Arghezi, ca nimeni altul, potrivește în mod miraculos „Slova de foc și slova făurită / Împărecheate-n carte se mărită”, realizând un „cuplu arghezian ideal”, vorba lui Șerban Cioculescu, un „cuplu misterios”, care se armonizează „cu sudoare într-o metamorfoză înaltă de la brazdă la călimară”, în opere nemuritoare. Șerban Cioculescu spunea că „în cuplul făurit, cuvântul spontan, fierbinte de viață, ca expresie directă a sensibilității, se mărită prin slova făurită, prin expresia elaborată, căutată, migălită. Cele două poluri ale cuplului, adică ale genezei artistice argheziene se întâlnesc și se completează de minune în poetica vie a autorului Cuvintelor potrivite”. Așadar, creația lui Arghezi ne apare ca o „erupție vulcanică”, cu lave nocive sau binefăcătoare, prin terapeutica lor morală. Iar în atmosfera copilărească argheziană, cititorul găsește noi motive de jubilație pentru celebrarea naturii în care trăiește... Truda argheziană din
Grădina Mărțișor umplea cu miere sacră fagurele unei mari poezii, potrivind tiparele lirice pentru o viață ce trebuia să urmeze firesc făgașul ideal...
