Gura Păcătosului - Spovedania unui curvar

- Părinte, am călcat drum lung până la sfinţia ta. Simţeam nevoia să-mi descarc sufletul la un preot de har. În felul meu, sunt un credincios. Aşa am fost crescut, cu respect faţă de Cele 10 porunci. Şi, pe cât mi-a stat în puteri, le-am respectat. Dar, mărturisesc cu sufletul deschis că sunt un păcătos.

- Toţi suntem, fiule, toţi suntem. Spune-mi ce-ţi apasă inima?

- Părinte, din respect faţă de curăţenia ta sufletească, despre care vorbeşte o lume, n-am să-ţi ascund ceva.

- Te-ascult, fiule, spune-mi cu cuvintele tale totul, vorbeşte ca şi cum eu n-aş fi aici.

- Sfinţia ta, am preacurvit şi mă simt îndemnat să fac moarte de om!

- Doamne apără şi păzeşte, eşti robit plăcerilor trupului şi răzbunării, deci sub stăpânirea Necuratului.

- Aşa cred, părinte...

- Ce fapte ruşinoase ai făcut, de ai ajuns să-mi spui că ai preacurvit?

- De mic copil am fost atras de partea muierească. Dumnezeu m-a dotat zdravăn şi, de cele mai multe ori, m-am lăsat târât spre scârbavnice plăceri. Eram destul de crud când mi s-a dus vestea şi am început să fiu căutat de muieri. Şi, iertat să fiu, sfinţia ta, dar nu m-a lăsat inima s-o dezamăgesc pe vreuna, mai ales dacă nu era urâtă ca Muma Pădurii...

- Ptiu, piei Satană!... Spune, fiule, spune...

- Ştiu că mai toţi oamenii sunt robiţi patimilor. Dacã unii sunt iubitori de arginţi, alţii de faimă, eu iubesc femeia.

- Domnul nostru a spus: "Iubiţi-vă aproapele ca pe voi înşivă". Deci, nu văd unde e păcatul. Dă-mi o pildă de preacurvie săvârşită, fiule, nu mai ocoli subiectul.

- Sfinţia ta, am păcătuit repetat cu alte muieri decât cea legiuită, încât le-am uitat şirul. Am făcut-o cu una sau cu mai multe odată, m-am lăsat plătit de ele, dar le-am şi plătit din gros. Odată am făcut pariu cu un patron de cârciumă că le mulţumesc pe trei dintre animatoarele alese de el. Şi m-am descurcat de minune, deşi primarul m-a zăpăcit cu apelurile telefonice de nu mai puteam să mă concentrez. Dar m-a ajutat Dumnezeu...

- Nu huli, fiule, nu huli!

- Departe de mine gândul, iertare că m-am lăsat târât de deşarta mândrie... Am să-ţi povestesc, părinte, ultima mea ispravă. Eu sunt om de afaceri şi într-o seară de iarnă veneam de la Piteşti cu şoferul. Şi cum băusem ceva prin oraş cu nişte parteneri, cred că Aghiuţă m-a îndemnat să-i cer s-o ia pe la Podul Viilor. Acolo erau cinci orfeline îngheţate de frig şi mi s-a făcut milă de ele...

- Mila e un sentiment creştinesc, fiule. Nu un păcat.

- Aşa mi-am zis şi eu şi de-aia i-am dat ordin şoferului să oprească şi să le ia pe bebeluşe. Le-am adus la noi în oraş şi ne-am adăpostit la o pensiune unde închiriasem telefonic, de pe drum, un apartament dublu. Eu, ca şef, am luat trei dintre ele, iar pe celelate două i le-am cedat şoferului meu. Părinte, să nu te superi că nu pot să-ţi dau amănunte...

- Doamne fereşte, nu vreau să aud necurăţenii din astea tocmai acum, în post...

- Şezi liniştit, părinte, că şi să vreau n-aş putea să-ţi spun mare lucru. Şi asta pentru că mi s-a rupt filmul repede... M-am trezit dimineaţa, gol în pat între două dintre ele, care erau în costumul Evei. A treia deschisese uşa în care bătuse cineva. Iar acel cineva era nevastă-mea!

- Aoleu!

- Jumătatea mea - cică - i-ar fi zis bebeluşei: "Am venit să-mi recuperez bărbatul". "Poftiţi!", i-a răspuns aia, ca şi cum ar fi fost educată cu bonă. A venit la pat şi mi-a tras nişte pumni în cap. Cu chiu, cu vai, am deschis ochii şi mi-am descoperit nevasta. "Nu se poate, visez urât!", mi-am zis în sinea mea. Şi m-am întors pe partea cealaltă. Dar n-am avut linişte, că m-am trezit cu o căruţă de pumni în cap şi cu nişte răcnete, de parcă venise sfârşitul lumii: "Ce cauţi aici, mă’, nenorocitule?... Să-mi spui cinstit, că te omor!" Atunci am deschis ochii şi am avut confirmarea că trăiam un coşmar. Problema era că, mahmur fiind, habar n-aveam unde eram şi nici pe departe de ce...

- Spune, fiule, descarcă-ţi sufletul...

- Nevastă-mea e generos construită, puternică, nu firavă ca mine şi nici prin cap nu-mi putea trece s-o mint. Aşa că i-am spus cât se poate de cinstit: "Nu ştiu!" Răspunsul meu l-a luat ca pe o sfidare şi a început să ţipe din nou: "Mă’, prăpăditule, îţi baţi joc de mine?... Cine sunt curvele astea, cu care te-ai tăvălit aici toată noaptea, când eu te aşteptam acasă cu mâncarea caldă? Dacă nu-mi spui cinstit, praf te fac!" Şi, la fel de cinstit i-am rãspuns: "Nu ştiu". Ba mai mult, le-am şi întrebat: "Cine sunteţi voi, măi, fetelor?" Asta a scos-o din minţi, nu altceva, făcând-o să mă lovească fără milă cu umbrela, în timp ce mă bombarda cu întrebări ţipate: "Spune-mi, mă’, limbricule, cine te-a adus aici?" Scăparea mi-a adus-o şoferul, care a apărut din camera cealaltă, gol ca primul om, cu mândrele lui, despuiate, agăţate de gât. N-am ratat momentul şi l-am arătat cu degetul: "El m-a adus aici!" Şi n-o minţeam, căci nu eu condusesem maşina.

- Şi ce-a zis soţia ta, fiule?

- N-a zis, a plecat. Şi m-a amendat, părinte: a scos din contul comun un sfert de milion de lei noi pe motiv de nevoi personale.

- Te-a părăsit?

- Aş fi vrut eu, dar tot ea a zis că n-are bărbat de lăsat. La drept vorbind, nici pe mine nu m-ar fi mâncat nasul să ne despărţim, că firma e înregistrată pe numele ei, ca şi conturile şi celelalte bunuri.

- Mda, am înţeles cum stă treaba cu preacurvia, dar mi-ai vorbit şi despre pornirea spre moarte de om, care-i păcat mult mai mare...

- Sfinţia ta, am aflat cine m-a turnat atunci şi aş vrea să i-o plătesc, căci nu mă satisface faptul că m-am culcat cu nevastă-sa, cu fetele lui şi cu soră-sa. Cum mi-aş putea răscumpăra păcatul, dacă aş plăti nişte băieţi să-l schilodească, să-i taie limba, să-l castreze?...

Figura duhovnicului dispăru ca prin farmec sub zgâlţâieli:

- Kiky, ce faci dragă, iar visezi urât?...