Malvina BÎRSAN
Ionel Brătianu - învingătorul care s-a întors la Bucureşti ca un învins
Dinastia politică a Brătienilor argeşeni a jucat un rol extrem de important în istoria modernă a României, începând din perioada paşoptistă. Reprezentanţii ei au fost unionişti convinşi şi la 1859 au sprijinit din toate puterile Unirea Principatelor, înfăptuită prin actele de la 5 şi 24 ianuarie, de la Iaşi şi Bucureşti. Ion C. Brătianu a fost premierul Principatelor Române Unite (Ţara Românească şi Moldova) care s-a întâlnit la Livadia (Crimeea) cu ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul său, Gorceakov, în 28 şi 29 septembrie 1876, pentru negocierea Convenţiei ce avea să fie semnate de către ministrul nostru de Externe, Mihail Kogălniceanu şi de reprezentantul ţarului, baronul Dimitrie Stuart. Acolo era stipulată libera trecere a trupelor ruseşti prin teritoriul Principatelor, spre Dunăre, pentru a ajunge în Bulgaria, unde aveau să se ducă lupte grele cu armatele Imperiului Otoman. Şi tot Ion C. Brătianu era prim ministru în momentul declarării independenţei la 10 mai 1877. Apoi a fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai efortului de război al noii Armate Naţionale, care s-a umplut de glorie în bătăliile de la Plevna şi Smîrdan, ceea ce a permis admiterea cererii de recunoaştere a Declaraţiei de independenţă de către marile puteri europene prin Tratatul de la Potsdam, din 1878. Brătienii au susţinut proclamarea regatului la 10 mai 1881, iar în perioada de neutralitate (1914-1916) de dinaintea intrării în Primul Război Mondial, au susţinut participarea armatei noastre la operaţiunile militare alături de tabăra Antantei.
Dilema alegerii taberei şi perversitatea aliaţilor
Obiectivul naţional al începutului de veac XX era alipirea Transilvaniei, Basarabiei şi nordului Bucovinei la Regatul României. Voinţa populară se rostise la Marea Adunare Populară de la Blaj, din mai 1848, când se strigase pe Câmpia Libertăţii "Noi vrem să ne unim cu Ţara!". Revoluţiile din cele trei ţări româneşti au fost înfrânte atunci, dar ideea a rămas vie şi era reluată apoi în documentul redactat de Mihail Kogălniceanu vizând principiile paşoptiştilor privind reformarea patriei. În el, unirea era definită drept cheia de boltă fără de care întreg edificiul naţional s-ar prăbuşi. Mica Unire şi Independenţa au fost primii doi paşi uriaşi făcuţi spre coagularea naţiunii pe teritoriul istoric. Următorul a fost amânat pentru că nu existau condiţiile favorabile care să permită să fie făcut cu succes. Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul ţarist şi-ar fi dorit să anexeze Regatul României pentru a stăpâni zona Dunării de Jos, poziţie strategică importantă. Brătienii n-au fost străini de politica externă inteligentă făcută de Carol I şi de urmaşul său, Ferdinand I, prin care s-a păstrat şi consolidat independenţa ţării.
După începutul războiului, s-a ivit posibilitatea reîntregirii teritoriului naţional cu cele aflate sub stăpânire străină. Carol I încheiase un tratat cu împăratul de la Viena, astfel că având în vedere forţa imperiului dualist, Transilvania ieşea din discuţie. Totuşi, România a purtat negocieri în perioada de neutralitate atât cu Puterile Centrale, cât şi cu Antanta. Care a promis, după destule ezitări, pentru că Rusia nu admitea cedarea nordului Bucovinei şi a Basarabiei, să ne dea Transilvania. Se pare însă că ruşii se înţeleseseră cu francezii şi englezii să ne tragă clapa după război... Şi au început prin a nu-şi onora promisiunea de a deschide al doilea front în Balcani, pentru a nu lăsa descoperit flancul de sud al Armatei noastre în faţa ofensivei bulgaro-turce. Apoi, după revoluţia bolşevică din Imperiul ţarist (25 octombrie/7 noiembrie 1917), Lenin a încheiat pacea de la Brest-Litovsk cu nemţii, din prima parte a anului 1918, a disponibilizat trupe care ne-au silit să încheiem preliminariile Tratatului de pace de la Buftea, care n-a fost ratificat de Regele Ferdinand I. Această decizie a permis reintrarea ţării în război şi încheierea lui cu România în tabăra învingătoarei Antanta. În condiţiile în care Rusia bolşevică era în plin război civil, exista posibilitatea certă ca printr-o ofensivă diplomatică, ţara noastră să obţină de la aliaţi îndeplinirea obligaţiilor asumate prin tratate şi recunoaşterea alipirii unor teritorii locuite de veacuri de români la trupul ţării mame. Reuşita a fost garantată de ofensiva diplomatică purtată strălucit de patrioţi ca Regina Maria sau Ionel Brătianu (20 august 1864, Ştefăneşti, Argeş - 24 noiembrie 1927, Bucureşti). Suverana a trecut şi Oceanul pentru a pleda în SUA cauza României, iar Brătianu şi-a făcut datoria cu oamenii din echipa lui la Paris.
Anonim din modestie sau din conştiinţa valorii?...
"Putregaiul Brătienist" pe care-l semnala prin martie 1918 Alexandru Beldiman, câteva luni mai târziu încheia războiul în tabăra învingătoare şi împreună cu Casa Regală făcea România Mare. Îndeplinirea idealului naţional se consemna la data de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, când Transilvania se unea cu Ţara! După cum am mai spus, Regina Maria şi Ion I.C. Brătianu au fost pivoţii ofensivei diplomatice care a obţinut recunoaşterea Marii Uniri de către marile puteri.
Liberalul I.G. Duca (20 decembrie 1879 - 30 decembrie 1933), cel care avea să ajungă în perioada interbelică premier al României întregite, fiind asasinat pe peronul gării din Sinaia după o întrevedere cu regele de o echipă a morţii alcătuită din legionari, ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare pentru posteritate despre întoarcerea lui Ionel Brătianu din străinătate, din care cităm: "Nu voi uita niciodată întoarcerea lui Ion I.C. Brătianu de la Paris. Împreună cu Vintilă Brătianu şi Mânzescu am mers la Predeal pentru întâmpinarea lui. Acolo s-a coborât din tren şi după un modest dejun în restaurantul gării, ne-am urcat toţi în automobil şi am pornit spre Bucureşti. Mi-a fost dat astfel să asist la acest spectacol de neînchipuit: omul care aducea în geanta lui tratatul internaţional care recunoştea graniţele României întregite străbătea satele şi oraşele ca un simplu turist, fără o recepţie, fără o aclamaţiune, fără un arc de triumf, intra în capitala României Mari ca ultimul anonim! El, învingătorul, se întorcea ca un învins..."
Fără pic de răutate, mă întreb cum ar fi fost întâmpinat după un asemenea succes istoric unul dintre politicienii vremurilor noastre, care par să-şi fi asumat misiunea de ucidere a speranţelor celor care i-au ales. Parafrazând spusele unui strămoş, am putea spune: "Ce timpuri, ce moravuri, ce scârbă de năravuri!..."
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
