Editorial AMOS NEWS - Noile centre de putere

Written by Sorin Roşca Stănescu on 06 Aprilie 2020.

Parlamentul, în mod surprinzător, a ieşit din joc. Puterea judecătorească s-a contractat, invocând şi ea starea de urgenţă. În joc a rămas doar puterea executivă, cu titlu de putere constituţională şi instituţiile de forţă, ca puteri extraconstituţionale. Iar puterea executivă s-a împărţit în trei centre. Cel de-al treilea, reprezentat de instituţia prezidenţială, încearcă din răsputeri să le subordoneze pe celelalte două. Acest talmeş-balmeş amplifică periculos atât consecinţele pandemiei, cât şi efectele crizei economice. România e în derivă.
Nu scrie niciunde în Constituţia României că, în stare de urgenţă, Parlamentul este dizolvat. De drept, nici nu s-a întâmplat acest lucru. De jure însă, puterea legislativă nu mai există. Mai sunt câţiva senatori şi deputaţi care, în numele celei mai puternice instituţii de care poate dispune un stat democratic, fac pantomimă pe paginile lor de Facebook sau, atunci când mai sunt invitaţi, desigur pe Skype, în platourile televiziunilor de ştiri. În rest, parlamentarii stau bine-merci acasă ca nişte prea cinstiţi pensionari. Ei ar fi putut până acum să se reorganizeze, să se adapteze exigenţelor distanţării sociale. Să lucreze intens în regim de online. Să promoveze, să dezbată şi să voteze legi. Să pregătească România pentru perioada şi mai grea care urmează. Nu s-a întâmplat aşa. Astfel încât Legislativul nu face altceva în prezent decât să meargă cu foarte mici abateri în siajul Executivului. Fără un Parlament activ, România încetează de a mai fi un stat democratic.
Puterea reală, puterea totală, puterea de a juca pe tot terenul şi, dacă se poate, chiar şi în tribune şi-a adjudecat-o în urma declarării stării de urgenţă Executivul. Prin natura stării de urgenţă, poziţia centrală în această perioadă îi revine ministrului de Interne, care are puterea de a emite ordonanţe militare. În mod normal, aceste ordonanţe militare vizează organizarea autorităţilor statului şi a populaţiei în acţiunile de combatere a pandemiei, centralizarea şi difuzarea informaţiilor destinate opiniei publice, modificări temporare ale legislaţiei, inclusiv ale legislaţiei în materie penală. Iar personajul central devine domnul Marcel Vela, un experimentat politician liberal.
Guvernul României, condus de Ludovic Orban, care este şi şeful de partid al domnului Vela, se ocupă de ceea ce numim administraţia centrală. El gestionează criza. Ia măsurile pe care nu le poate lua ministrul de Interne în organizarea rezistenţei împotriva pandemiei, pentru că despre o contraofensivă nici nu poate fi vorba, gestionează economic o criză care ia proporţii înspăimântătoare şi, teoretic cel puţin, pregăteşte măsurile necesare pentru reluarea cât mai grabnică a activităţii, astfel încât cutremurul economic la care este supusă România să fie scurtat ca durată şi ca amplitudine.
Al treilea centru de putere executivă este instituţia prezidenţială. În mod normal, într-o diviziune cât de cât constituţională a muncii, preşedintele ar trebui să gestioneze o politică externă proactivă, în primul şi în primul rând în plan european, astfel încât România să aibă un cuvânt greu de spus în deciziile care se iau şi să poată beneficia măcar la egalitate cu celalte state de avantajele - acelea care mai există - oferite de regimul comunităţii europene. La acest capitol, din varii motive, care nu-i sunt toate culpabile, domnul Klaus Iohannis a capotat. În consecinţă, încearcă să compenseze hemoragia de autoritate externă, printr-o tentativă de a dobândi mai multă autoritate internă. Din acest motiv, cu o frecvenţă din ce în ce mai vizibilă, preşedintele Klaus Iohannis convoacă la Cotroceni reprezentanţi ai Executivului, încercând să creeze impresia că România este condusă de către instituţia prezidenţială. Ceea ce ratează însă Klaus Iohannis este să ne comunice - şi nu într-un limbaj de lemn golit de conţinut - ceea ce s-a decis de fiecare dată pe parcursul acestor întâlniri şi cu ce beneficii se alege de pe urma lor cetăţeanul român. Altfel şi acest demers prezidenţial din ce în ce mai frecvent rămâne la fel de golit de conţinut cum este şi activitatea din Legislativ.
Fără pretenţia de a deschide o paranteză, ci dimpotrivă, chiar în sensul celor prezentate, mai fac precizarea că la Palatul Victoria a apărut un guvern paralel. Ludovic Orban conduce formal un Executiv pe care îl cunoaştem, cu bunele şi cu relele lui, cel validat de către Parlament. Informal însă, prin numirea unui mare număr de consilieri, mai mulţi cu peste o treime decât în oricare alt Guvern anterior, premierul încearcă să gestioneze România nu atât prin intermediul deţinătorilor de portofolii, ci mai cu seamă prin intermediul acestei echipe guvernamentale paralele. Mai rămâne să adaug că între toate aceste centre de putere alcătuite din lideri şi din consilieri, în jurul cărora graviteză numeroase interese politice şi de afaceri, există o rivalitate care creşte pe zi ce trece şi care - de cele mai multe ori - se manifestă prin sacrificarea interesului public.
Pe măsură ce statul devine mai labil, în mod paradoxal chiar prin instaurarea stării de urgenţă, menită teoretic să-l facă mai puternic, pe măsură ce Legislativul şi puterea judecătorească s-au retras strategic de pe terenul de luptă, o altă putere, neconstituţională, cea reprezentată de instituţiile de forţă, conform principiului vaselor comunicante, tinde să ocupe terenul de joc. Ca să dau doar un singur exemplu, în acest moment s-a legalizat urmărirea în masă a populaţiei, fapt concretizat, dar nerecunoscut public de mai multă vreme. Urmărirea în masă a populaţiei sub un bun pretext, cel al combaterii epidemiei, prin identificarea contactelor pe care le au cei contaminaţi cu coronavirus, nu va începe şi nu se va sfârşi - de altfel, nici nu a început în acest fel - cu lupta împotriva pandemiei. Ea se va extinde şi în direcţia luptelor şi rivalităţilor politice. Şi nu mai puţin ea va afecta poate ireparabil libertatea de expresie.
Am pus degetul pe rană. Dispreţul dovedit de autorităţi, de toate autorităţile pe care le-am enumerat mai sus, în raport cu presa ca instrument de materializare a dreptului cetăţeanului la informaţie, a atins cote maxime. Casele de presă se prăbuşesc, fiind primele instituţii lovite de criza financiară, ziariştii îşi văd veniturile şi aşa prea mici ameninţate, presa moare sub ochii noştri, începând cu cea din comunităţile locale, iar ziariştii au acces din ce în ce mai greu la informaţii valide. Acestea sunt filtrate, sunt cenzurate şi diirjate în sistem preferenţial şi clientelar. Ca să nu mai spun de faptul că niciodată, când vine vorba despre echipamente de protecţie, nicio autoritate a statului şi niciun om politic nu-şi pune problema pericolelor la care se expun în absenţa acestora ziariştii de teren.
Noile centre de putere nu se înşurubează pentru o veşnicie. Dar atâta timp cât se înşurubează, dacă acţionează malefic şi nu benefic, dacă nu sunt controlate de celelalte puteri ale statului şi de presă, ca expresie a vigilenţei opiniei publice, vor produce un mai mare rău României decât pandemia şi criza economică. Pentru că ele pot instaura o criză sistemică, care în circumstanţele date şi ţinând cont de de pedigree-ul României, ar putea să pună capăt democraţiei. Sau să determine democraţia să-şi ia o pauză atât de mare, încât până şi câinele de pază va sfârşi printr-un schelălăit!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!