"Te-am văzut printre morminte/ Despletită şi cernită..." - La Cimitirul "Sfinţii Îngeri" îşi doarme somnul de veci vrednicia directorului Ioan Ghiţă

Written by Mihai Cristian BOBI on 25 Octombrie 2017.

# "Am venit să-ţi pun o floare/ Pe mormântu-ţi părăsit/ Să-ţi aprind o lumânare..."

Bunicii noştri aveau o vorbă când se mai supărau - "Las'c-o să mă duc eu la locul meu, la cimitir, şi-o să crească boziile pe mine, că-n nădejdea voastră..." Suna ca un soi de blestem sau de pedeapsă, de parcă se condamnau singuri, însă unii, care s-au dus deja la locurile odihnei de veci, nici nu ştiu cât adevăr grăit-au. Am făcut zilele trecute o plimbare de toamnă prin Cimitirul "Sfinţii Îngeri" din municipiul nostru, care se făleşte cu titlul de unic Oraş Regal din România, spre a ne reculege la mormântul celor dragi, care s-au dus de lângă noi şi se presupune c-or fi acum într-o lume mai bună. Cum unul dintre locurile de veci se află în aripa stângă, adică în cimitirul vechi, iar celălalt în partea nouă a acestuia, în dreapta, am străbătut practic întregul aşezământ. Ceea ce am văzut în trecerea noastră printre morminte ne-a făcut să reflectăm adânc la vorbele bieţilor bunici. Or mai fi zis şi alţii ca ei, dar sigur n-au vorbit serios, căci cine şi-ar dori o astfel de lipsă de respect şi de preţuire, măcar după despărţirea de lumea asta?... Cât despre aceia care au fost mai tineri şi rupţi prea devreme din acestă lume, nici nu credem că şi-au făcut gânduri atât de îndepărtate...

Mormântul lui Dumitru Norocea - ruşinea comunităţii!

Am păşit în liniştea după-amiezii pe aleea ce trece pe lângă cavoul familiei Armand Călinescu şi ne-am bucurat că, la o primă vedere, mormintele din margine erau îngrijite şi foarte aspectuos amenajate. După ce am trecut de miniaturala necropolă, am constatat că toamna şi-a intrat în drepturi cât se poate de serios, căci mai multe locuri de veci din stânga aleii erau practic învelite într-o "poleială" aurie. E drept că anul acesta frunza a căzut mai devreme şi poate că angajaţii de la SPGC n-au prididit cu măturatul, având în vedere cât de înglodat este dom' director Ghiţă, care abia-şi poate rupe din timp pentru concediul de odihnă, atunci când îl doboară stresul. Aşa că, dacă acest aspect l-am trecut cu vederea, ei bine, când am cotit printre morminte spre zona în care se află Monumentul Soldaţilor Sovietici, am descoperit multă mizerie care parcă nu mai aştepta altceva decât să i se dea sare! Iar asemenea lucru n-ai cum să-l ignori, căci vorbim, până la urmă, de un cimitir dintr-un oraş monarhic, unde, după cum se ştie, îşi dorm somnul de veci şi personalităţi ale vremii trecute. Dintre acestea, merită să-l amintim şi pe marele pictor Dumitru Norocea, care "se odihneşte" străjuit de o cruce mică din lemn, legată cu sârmă de o alta - pe măsura ei - confecţionată din fier, probabil ca să reziste până când rugina îi va da ultima iertăciune. Prima, destul de şubrezită de apa care a curs ani şi ani peste ea, iar a doua stilizată simplu de tot, făcând parte din gărduleţul vopsit cândva cu un negru pierdut într-un gri-cenuşiu murdar, ca să nu spunem jegos. Pe lemnul vechi, ale cărui braţe laterale au fost deja mâncate de cari şi vreme, numele pictorului se estompează parcă direct proporţional cu uitarea în care alunecă tot mai adânc de la un an la altul în memoria colectivă a posterităţii. O singură tufă de trandafir i-a mângâiat cu petale delicate vara şi poate puţin din toamnă, până ce a căzut bruma şi a lăsat în urma ei ramuri sărăcite de flori şi frunze. Peste mormântul cotropit de frunzele veştede şi de rămăşiţe ale vegetaţiei care l-a străpuns cu rădăcinile ei până de curând plutea un aer de nepăsare, sugerând că aşa e normal să fie: morţii cu morţii, viii cu... viile! O simplitate dureroasă, animată temporar de o candelă mică, roşie, aşezată undeva în faţa crucii, în afara gardului, care nici aceea n-a ars până la capăt, că nu putea biata de ea să se implice la nesfârşit în luminarea drumului veşniciei celui care a lăsat patrimoniului oraşului o casă memorială moştenire şi alte valori... În urmă cu un an de zile, când tot aşa relatam starea în care se afla acest loc de veci, cineva - nu spunem cine, persoană importantă! - se angaja să pună lucrurile în ordine pe propria cheltuială. Deşi i-a crescut salariul la un nivel la care predecesorii puteau doar să viseze dacă erau purtaţi pe aripi etilice, sau poate tocmai de aceea, a căzut într-o totală amnezie. "Mă vei uita, căci şi uitarea/ E scrisă-n legile omeneşti?..." "Aşa e, şefu', sau nu le aveţi cu cântecele vechi şi le preferaţi pe cele noi cu <<Mulţi ani trăiască>>?..."

În schimb, la doi paşi, Monumentul Soldaţilor Sovietici sclipea de curăţenie. Un trifoi mărunt încadra fiecare placă funerară, aleea părea recent măturată şi numai pe ici, pe colo, se zărea câte o frunză răzleaţă, adusă de vânt. Doamne, ce ţi-e şi cu teama de Putin!...

Anonimele morminte...

De jur împrejur, însă, se zăreau zeci de morminte zâcând abandonate, înghiţite de buruieni şi de mizerie. Cele de lângă gardul vechi de plasă escaladat de mărăcini şi lăstăriş crăcănat erau şi ele acoperite de covoare de frunze, ceva mai gălbioare, poate din cauza vecinătăţii cu ceva salcâmi ori din cauze naturale care fac ca roşul să treacă-n galben, galbenul în putregai şi totul să se facă... ştiţi dvs. mai bine ce... Dar nu aceasta este problema, ci mizeria: în Cimitirul "Sfinţii Îngeri" sunt exagerat de multe locuri de veci neîngrijite, acaparate de stratul erbaceu până peste crucile care încă n-au descoperit înţelepciunea de a se da bătute, prăbuşindu-se printre mărăcini, crăci şi gunoaie, gămălii de ierburi care-au apucat să facă sămânţă asigurându-şi şi la anul moştenitori şi, din loc în loc, cu emblema neoficială a oraşului - rahatul de câine. Tot prin zona aceea se mai găsesc şi două cavouri ruinate: unul cu capacul pe jumătate fărâmat şi căzut în interior, altul, ca după război, mai avea doar marginile, şi acelea crăpate şi stând să cadă. Crucile sunt fără nume, provocând la fel şi fel de supoziţii... Alte morminte mai puteau fi identificate, e drept cu greutate, după numele aproape ilizibile de pe amărâtele de cruci care abia se mai zăreau din iarbă. Nu tu gard, nu tu o delimitare măcar din pietre, motiv pentru care pe deasupra unora dintre morminte s-au format poteci! Un loc de veci foarte vechi era semnalizat cu un picior de cruce, pus de-a lungul şi ocolit de potecă, la mustaţă. Altele, la fel de abandonate, bătătorite de-a lungul anilor, au devenit loc pentru depozitarea gunoaielor, adică moloz şi candele folosite, pungi, cutii de chibrituri, sticle sparte şi ce mai prisoseşte pe altundeva. Un astfel de mormânt aparţinea unui anume Sima Stoenescu, trecut la cele veşnice în 1924. Din fotografia de pe cruce, pe chipul cu mustaţă după moda vremii parcă se zărea o încruntare dezaprobatoare, în timp ce privirea se arunca departe, parcă să nu mai vadă starea jalnică în care zăcea propriul mormânt. Tot prin zonă, ruinele a ceea ce a fost locul de veci pentru familia Sabina şi Iosif Stănescu, ambii născuţi spre final de secol XIX şi decedaţi înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial. O cruce stilizată deosebit, protejată cu un acoperiş de tablă, zăcea pe pământul care n-a mai fost săpat de prea mulţi ani. Lista poate continua, căci, după cum v-am spus, numărul acestor morminte dărăpănate este de ordinul zecilor. O explicaţie ar putea fi că mulţi dintre nefericiţii îngropaţi sub aceste lespezi nu mai au rude în viaţă care să se îngrijească de locurile de veci.

"Luaţi legătura cu purtătorul de cuvânt de la primărie!"

Situaţia se repetă şi în aripa nouă, unde, chiar dacă vorbim despre trecuţi la cele veşnice mai spre timpurile noastre, după ce cimitirul s-a extins prin cumpărarea de teren în timpul Administraţiei Nicuţ. Am descoperit şi acolo morminte părăsite, lăsate pradă uitării şi părăginirii, neîmprejmuite, străbătute de poteci, având cruci căzute şi tot aşa... Peste tot ţinutul mut patrulau "străjerii negri", ca nişte fantome ale bunei gospodăriri progenitura de maidanezi ce păreau toţi înrudiţi ţinând cont de aspect şi culoarea blănii. Unul dormea în post tolănit lângă confraţi pe un cavou. Altul a ridicat piciorul la rădăcina unei cruci, în timp ce restul căutau ceva numai de ei ştiut, ca să nu-l deranjeze din exerciţiul funcţiunii pe tovarăş... În zona mărginaşă, unde se îngroapă de regulă sinucigaşii, am descoperit că a răsărit un cavou placat cu marmură neagră şi roşcată cu picăţele, cu uşă de termopan, spre care urcă două trepte şi cu un rând de candele pe lângă perete. N-am reuşit să aflăm cui îi aparţine impresionanta construcţie, dar, oricum, părea să dovedească zicala "ca păduchele în frunte".

La plecare, ne-am întâlnit pe alee cu administratorul cimitirului şi, când am încercat să stăm puţin de vorbă cu dumneaei, doamna respectivă ne-a spus că pentru orice fel de detalii va trebui să luăm legătura cu "purtătorul de cuvânt de la primărie". Cum s-a îndepărtat în mare grabă de parcă se temea de "cioclonul" de Craiova, n-am avut pe cine să mai întrebăm dacă era purtătorul de cuvânt al dumneaei sau al Măriei Sale Ioan I Ghiţă, regele SPGC, monarhul absolut peste gropile de pe străzile oraşului, peste Cimitirul "Sfinţii Îngeri" şi peste toate cele văzute sau nevăzute, care nu dă socoteală nici măcar Marii Adunări a consilierilor aleşi. N-am avut nici măcar posibilitatea de a ne scuza că am conturbat-o din liniştea veşniciei în care se complace şi şefuţul ei, mulţumit că şi-a asigurat cu complicitatea consilierilor locali care s-au lăsat fraieriţi un salariu brut pe care nu l-a avut neam de neamul lui, în sumă brută de 60.180.000 lei vechi. Ruşine, doamnelor şi domnilor care vă băteţi joc de banii comunităţii!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!