Un semn ceresc la pomenirea de un an a primarului domnişan Nicolae Smădu?... La sfinţirea crucii de pe cavou, a apărut soarele!
Dimineaţa zilei de 28 octombrie 2017 a fost una mohorâtă la Domneşti. Ploaia se retrăsese obosită, undeva pe coclauri, lăsând vântul să zbârcească haturile şi drumurile pe care le pisase cu câteva ore bune înainte. Pământul supsese lacom apa binefăcătoare, căreia îi cam dusese lipsa de câteva săptămâni. Lacrimile cerului oblojeau rănile pământului de pe care gospodarii locului strânseseră deja mare parte din recoltele sfinţite cu agheasma sudorii trudei moştenite de la înaintaşi. Acea zi de sâmbătă se anunţa a fi una cernită pe meleagurile străbătute de Râul Doamnei din localitatea aflată cam la jumătatea drumurilor între fostele cetăţi de scaun ale voievozilor medievali, de la începuturile statalităţii neamului românesc. Şi asta pentru că pe lângă pomenirea de un an de la trecerea la cele veşnice a fostului primar, Nicolae Smădu, de la cele două biserici urmau să fie urmau să plece, conduşi de cei dragi pe ultimul drum, alţi doi membri ai comunităţii locale...
"Veşnica lui pomenire..."
În jurul orei 09.00, împrejurimile Bisericii "Buna Vestire", din centrul comunei, erau foarte aglomerate de mulţimea automobilelor parcate. S-ar fi zis că mai toate drumurile oamenilor din localitate aveau drept ţintă Casa Domnului, unde se oficia de către preoţii parohi slujba de pomenire pentru cel care fusese primarul Nicolae Smădu, la un an de la trecerea sa la cele veşnice, în ziua prăznuirii de către creştin-ortodocşi a Sfinţilor Mihail şi Gavriil. Dar aceasta nu era singura slujbă de pomenire, căci în ultimii ani, pe la noi numărul celor ce ne părăsesc este mai mare decât al celor ce vin. Încet, încet, spaţiul interior s-a umplut de mulţimea oamenilor care au ţinut să-i aducă un omagiu celui care fusese ales de ei în 2008 ca "să facă istorie în Domneşti" şi care fusese răpus fulgerător de moarte în mai puţin de trei zile... Din păcate, dintre cei ce veniseră să-i cinstească memoria lui Năică, omul care avusese suflet pentru durerile semenilor mai abitir decât pentru ale sale, au lipsit destui dintre cei ce fuseseră îndatoraţi de cel dispărut şi aşa aveau să rămână în veacul vecilor, mai ales judecând după modul în care s-au comportat mai apoi cu familia acestuia... Oricum, dintre cei ce-l conduceau pe ultimul drum în 11 noiembrie 2016, au lipsit o groază. "Vedeţi ce repede se uită omul care nu mai este printre noi?..." Aşa suna o constatare tristă a unui om care-şi păstra cu greu firea, înghiţindu-şi lacrimile cu un zâmbet compătimitor în care parcă strânsese toată tristeţea lumii doborâtă de prea multă ingratitudine.
Slujba a decurs după rânduielile ştiute, mai ales având ca sfânt al zilei pe Iachint de la Vicina, despre care enoriaşii au putut afla că fusese primul mitropolit al Ţării Româneşti, la 1359. Atunci fusese înscăunat la Curtea de Argeş şi îşi împlinise cu credinţă misiunea de propovăduire şi păstrare a credinţei strămoşeşti, ceea ce-i adusese acum câţiva ani recunoaşterea meritelor prin includerea sa în calendarul sfinţilor.
Câţiva dintre foştii colaboratori şi prieteni au fost alături de familia îndoliată la slujba de pomenire a lui Năică Smădu, în frunte cu primarul Gabriel Zăvoianu, viceprimarul Doru Smădu şi primarul din Nucşoara, Ion Cojocaru - singurul dintre şefii de administraţii publice locale care nu l-a uitat pe regretatul omolog după numai un an... Membrii familiei au împărţit lumânări aprinse celor prezenţi la slujbă, pentru a-i lumina dragului plecat dintre noi calea veşniciei, conform credinţelor strămoşeşti. Cântările preoţilor i-au înfiorat pe mulţi dintre cei care parcă-l vedeau acolo, în faţă, lângă ei, pe fostul conducător al localităţii, adevărat generator de speranţe de mai bine, astfel că rostirea formulei "Dumnezeu să-l ierte!" a fost de-a dreptul cutremurătoare, pregătindu-i parcă Veşnica Pomenire. Au curs lacrimi grele şi destule figuri căpătaseră parcă încremeniri de stâncă, închipuind diverse feţe ale durerii. Sfâşietoare a fost plângerea dureroasă a mamei lui Năică Smădu: "Nu acolo, la cimitir, era locul băiatului meu!..." Durerea acestei femei poate fi numai bănuită de cei pe care divinitatea i-a ferit s-o trăiască.
S-a deschis o uşă spre cer printre nori...
Impresionantă a fost însă demnitatea cu care această femeie, ca şi cei din neamul ei - soţia lui Nae, Maria, fiul Aby şi nora, Georgeta, familia sorei lui, cuscrii, naşii - şi ceilalţi apropiaţi, nu s-au plâns lui Dumnezeu că i-a văduvit de prezenţa celui drag şi nici n-au formulat întrebări fără răspuns, pentru a-şi răscoli şi mai mult durerea ce-i unea în cuget şi simţiri. După împărţirea tradiţionalelor ofrande ale pomenirii la ieşirea din biserică, o parte dintre apropiaţi, în convoi de maşini sau pe jos, s-au deplasat către cimitirul aflat pe drumul care duce spre Câmpulung, la ieşirea dinspre răsărit a comunei. Cavoul din marmură albă în care a fost plasat sicriul în care-şi doarme somnul de veci cel care a fost Nicolae Smădu (25 august 1958 - 8 noiembrie 2016), plecat parcă prea grăbit din mijlocul celor dragi pentru a asculta o poruncă mai presus de fire, dovedeşte preţuirea de care s-a bucurat din partea celor dragi, care rămân nemângâiaţi de pierderea lui şi-şi potolesc dorul pustietor cinstindu-i memoria nu numai împlinind cu sfinţenie vechile datini, ci şi în fiecare zi... Tristeţea era sentimentul dominant al celor care au asistat la scurta slujbă de sfinţire a crucii mormântului. "Nu eu trebuia să vin aici, la tine, Năică, mamă, ci tu... Locul tău nu era aici..." Jalea mamei cernite este imposibil de descris şi poate că Dumnezeu s-a înduioşat şi, în clipa în care crucea de pe mormânt a fost stropită cu apă sfinţită, s-au spart norii de deasupra Domneştiului şi soarele a luminat din plin marmura albă şi pe cei aflaţi prin preajmă, dându-le parcă de înţeles că viaţa trebuie trăită, cu bune şi cu rele, atât cât îi este dat fiecăruia. Şi unii parcă l-au auzit pe Năică recitând cu patimă versurile ce-i erau atât de dragi: "Viaţa-i o luptă,/ Deci te luptă!..."
La fostul hotel, administrat cândva de Nae Smădu, pe vremea când era preşedinte de cooperaţie, s-au întins mesele rituale la astfel de prilejuri, cu bucate şi toate cele rânduite aşa cum îi plăcea celui pomenit, care mai degrabă se lăsa pe el neîndestulat dacă putea să-l mulţumească pe un flămând sau pe un însetat. Firesc, toţi participanţii au rostit la final formulele sacramentale consacrate: "Dumnezeu să primească!", "Să-i fie ţărâna uşoară!" sau "Dumnezeu să-l odihnească alături de cei drepţi!" Cine-a aşteptat să audă ceva de genul "Iartă-ne, Năică, de unde eşti acum, dacă ţi-am greşit cu ceva...", se poate declara dezamăgit. Pentru că în concepţia unora, după cum s-a dovedit sâmbătă, de iertat se iartă numai morţii...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
