George Coşbuc, poetul care-a cântat rădăcinile neamului românesc

Motto: "Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Şi-i cânt bucuria şi-amarul/ Sunt inimă-n inima neamului meu/ Şi-i cânt şi iubirea şi ura” (G. Coşbuc, "Poetul")

Versurile din poezia menţionată definesc esenţa întregii creaţii poetice a lui George Coşbuc, concepţia acestuia despre poezie şi despre menirea scriitorului în societate. A văzut lumina zilei la 20 septembrie 1866, în comuna Hordou (astăzi George Coşbuc) din judeţul Bistriţa-Năsăud, fiind al optulea copil al preotului Sebastian Coşbuc şi al Mariei (născută Avram). În satul natal se familiarizează cu limbile şi literaturile clasice (greaca şi latina), precum şi cu limba germană. Începe să scrie versuri încă din perioada când era elev la Liceul din Năsăud, unde era o atmosferă cultural-patriotică stimulativă pentru actul de creaţie. Primele poezii le-a publicat în revista şcolii "Muza someşeană" a Societăţii “Virtus romana rediviva" (Virtutea romană reînviată), care funcţiona în cadrul liceului. În anul 1887 s-a stabilit la Sibiu, unde a fost chemat de Ioan Slavici, ca redactor al revistei "Tribuna", iar în anul 1889, tot la recomandarea lui Slavici, este chemat la Bucureşti de Titu Maiorescu. Recomandarea cuprindea aceste cuvinte: "... trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfăşurare". Acolo, în capitala ţării, împreună cu poetul Alexandru Vlahuţă, a editat revista "Sămănătorul", la a cărei conducere, în anul 1902, a venit savantul Nicolae Iorga.

După venirea la Bucureşti, lui George Coşbuc i s-a interzis să revină în Transilvania timp de aproape două decenii. Nici la moartea părinţilor nu i s-a îngăduit de către autorităţile austro-maghiare să vină la Hordou. Abia după anul 1908 a putut să revadă Transilvania. Poetul Octavian Goga relatează o scenă emoţionantă la care a fost martor şi care s-a petrecut la Sibiu, în ziua când s-a reîntors Coşbuc după o absenţă de 20 de ani: "... palid, bolnav, neurastenic, copleşit de amintirile tinereţii, voluptatea revederii îl durea. Se nimerise tocmai o serbare culturală. Lumea era adunată într-o sală de conferinţe. M-a rugat să-l duc acolo, fără să suflu un cuvânt. L-am dus. S-a retras într-un colţ de balcon. Privea, cu un tremur pe ploape, în toate părţile, la ţăranii din Răşinari, la costumele de la Sălişte, la ceata de preoţi. O mişcare s-a produs subit în sală. Cineva l-a recunoscut. Lumea întreagă s-a ridicat în picioare să-l vadă, să-l aclame. Deodată, un glas de preot, tărăgănat, a început cântecul şi într-o clipă, femei, bărbaţi, copii s-au asociat, a cântat toată lumea şi cânta şi el plângând: Pe umeri pletele-i curg râu/ Mlădie ca un spic de grâu,/ Cu şorţul negru prins în brâu/ O pierd din ochi de dragă".

În anul 1916 este ales membru activ al Academiei Române. Într-un stupid accident de automobil, îi moare unicul său fiu, Alexandru. Zdrobit de durere, George Coşbuc se stinge subit din viaţă la 9 mai 1918 şi este înmormântat la Cimitirul Belu din Bucureşti. Nu împlinise 52 ani...

În literatura română, George Coşbuc a rămas şi va rămâne ca un mare poet şi un remarcabil traducător din literatura universală. A tradus din limba greacă epopeea "Odiseea" de Homer, din limba latină epopeea "Eneida" de Vergiliu, din sanscrită a tradus drama "Sakuntala" de Kalidasa - cel mai mare poet al Indiei din toate timpurile, care a trăit la sfârşitul secolului al IV-lea - începutul sec. al V-lea d.Hr. A mai tradus poemul "Divina comedie" de Dante Alighieri - cel mai mare poet al Italiei. Din limba engleză a tradus "Mazepa" de Byron, iar din germană, drama romantică "Don Carlos" de Schiller.

Privită în ansamblul său, poezia lui George Coşbuc se înscrie printre valorile clasice ale literaturii române, iar poetul a devenit, cum însuşi s-a definit, "suflet în sufletul neamului său", cântându-i "bucuria şi amarul". Originalitatea poetului se află în versurile inspirate din viaţa satului, în invenţia poetică, în modalitatea în care conştiinţa poetului a exprimat aspiraţiile poporului român şi s-a racordat la istoria sa, la folclor şi la frumuseţile naturii. Peisajul natal, evenimentele fundamentale din viaţa satului - naşterea, nunta, moartea, l-au fermecat într-atât pe copilul George, încât, mai târziu, impresiile produse de acestea l-au ajutat să-şi făurească, în cea mai mare măsură, universul său poetic. Poet artizan, căutător de noi forme prozodice, George Coşbuc reprezintă în chip esenţial spiritualitatea românească. Din intenţia poetului de a realiza o epopee a neamului românesc, întemeiată pe folclor, au rezultat două poeme de o rară frumuseţe: "Nunta Zamfirei" şi "Moartea lui Fulger" - poeme în care transfigurează artistic două evenimente fundamentale ale vieţii, aşa cum le trăieşte de veacuri poporul roman. În urarea pe care le-o face Mugur-Împărat celor doi miri este exprimată dragostea de viaţă  a poporului român: "Cât mac e prin livezi/ Atâţia ani la miri urez/ Şi-un prinţ la anul blând şi mic/ Să crească mare şi voinic/ Iar noi să mai jucăm un pic/ Şi la botez". În "Moartea lui Fulger" se confruntă pesimismul şi optimismul ca atitudini şi concepţii despre viaţă şi moarte, poemul încheindu-se cu versurile: "Din codru rupi o rămurea,/ Ce-i pasă codrului de ea?/ Ce-i pasă lumii-ntregi/ De moartea mea?" În poezia "Lupta vieţii" se exprimă îndemn şi optimism: "O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea, cu dor!"

Frumuseţea poeziei erotice constă în spectacolul sentimentelor şi al pasiunilor: de la criza puberală din poezia "La oglindă", la sfială, candoare, şagă, patimă, vrajbă. Poezia "Numai una" exprimă un principiu al eticii populare: "Să-mi cânte lumea câte-o vrea/ Mi-e dragă una şi-i a mea/ Decât să mă dezbar de ea/ Mai bine-aprind tot satul".

Sinteza poeziei sociale a lui Coşbuc este "Noi vrem pământ", care exprimă un puternic îndemn la revoltă, pentru a spulbera orice urmă de orpimare: "Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa/ Nici în mormânt".

Coşbuc este primul nostru poet prin care glasul ţărănimii a răsunat în lirica română modernă, cu ecouri din universul ei uman. Poezia lui a adus un suflu nou, proaspăt, luminos, cu rădăcini în optimismul milenar al poporului român, căruia i-a cântat "bucuria şi amarul", "iubirea şi ura", poetul fiind "suflet în sufletul neamului său".

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!