La curtea lui Urmuz - Istoria văzută de sus (III)

Am promis soluţii şi prognoze, dar soluţii (optimiste) nu prea am, prognozele sunt doar scenarii alternative, incerte ca orice scenariu...
Spuneam şi altădată, conflictul major al lumii contemporane este cel dintre globalizare (metropole imperiale şi corporaţii) şi suveranitatea locală, apărată de graniţe, tradiţii, state naţionale, de luciditatea pe cale de dispariţie a coloniilor, anesteziate de propagandă şi manipulare. Simplific, am mai recunoscut asta, pentru că rămân cu discuţia la „nivel foarte înalt”. Ignor, China şi Rusia, două „nuci tari”, simultan globalizatori şi păstrându-şi (deocamdată) suveranitatea.
Un episod recent, mult semnificativ: Pactul global pentru migraţie, impus de ONU (chiar dacă, ironic, N vine de la Naţiunilor...) la Marrakesh, pe 10-11 decembrie 2018. Un citat doar: „Migraţiile fac parte integrantă din globalizare, legând între ele societăţile unei aceleiaşi regiuni şi o regiune de alta şi făcând din noi toţi ţări de origine, de tranzit şi de destinaţie”. Mai explicit nu se poate.
Iar lucrurile vor continua, contradicţia se va adânci, la limită, globalizarea va învinge. Miza este prea mare, „globalizatorii” sunt, vorba unui proverb chinezesc, călare pe tigru, dacă se dau jos, dungatul îi mănâncă. Chiar dacă statele naţionale reuşesc să-şi păstreze suveranitatea, continuând cu productivismul-consumerismul de azi, ajung tot acolo - la epuizarea resurselor şi nevoia de colonii.
Asta, pe termen lung. Pe termen scurt, pentru o generaţie sau două, naţiunile şi statele suverane (cât de cât, măcar pentru a contracara afirmaţia că „gazul vostru e şi-al nostru”, vorba fiind despre gazul din Marea Neagră...) pot asigura ocolirea statutului de colonie. Întrebarea pe care o sugerez tuturor bunicilor rămâne: „Ce ţară lăsăm noi nepoţilor noştri?”...
Soluţii pe termen lung?
Nu văd cine se încumetă. Despre colonizarea spaţiului vorbesc scriitorii SF de multă vreme, dar nu aş conta pe asta. Tot ei vorbesc şi despre sfârşitul civilizaţiilor - aş acorda mai mare credit unei asemenea alternative. Civilizaţia umană îmbătrâneşte, e posibil şi să moară - de „moarte bună”, sinucigându-se (atomic), în urma unul cataclism natural etc. etc., sunt multe posibilităţi.
Se pot concepe şi două variante mai blânde.
Trec repede peste cea hiper optimistă - oamenii îşi vor recalibra dorinţele, resetând stilul de viaţă, revenind la spirit, simplitate, natură, întorcând spatele celor materiale. Mare minune ar fi!... Mulţi pot probabil recunoaşte că jumătate dintre lucrurile pe care le-au adunat în jur le sunt inutile, dar nu văd pe cineva dăruindu-le (cui?) şi plecând la ţară, metaforic vorbind...
Foarte plauzibilă este însă o posibilitate blând-catastrofică: înlocuirea treptată a oamenilor cu cyborgi, roboţi, fiinţe virtuale, fiinţe de informaţie. Ne-au avertizat aceiaşi scriitori SF, dar şi oameni de ştiinţă precum Stephen Hawking, vorbeşte despre asta şi Y.N. Harari, pe care l-am mai invocat aici. Se rezolvă toate probleme umanităţii prin... eliminarea umanităţii... Într-un secol sau cinci sau zece, un fleac pentru eternitate...
Vom trăi şi vom vedea nu se aplică, vom muri şi vom vedea e doar o vorbă poetică. Să trăim ca şi când am fi eterni e un sfat teologic - adăugirea fiind: ca şi când Dumnezeu ne-ar fi alături. Poate că aici este scăparea omenirii: să-l rechemăm pe Dumnezeu drăguţul printre noi... Dar, va binevoi El să mai revină?...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It