Comemorare - Se împlinesc 81 ani de la decesul scriitorului George Mihail Zamfirescu

# Fresca universului oamenilor de la periferia societăţii pe care a realiza-o, n-a fost încă egalată!

S-a născut la Bucureşti, fiu al unui muncitor tâmplar, domiciliat într-o mahala. A făcut studii liceale la Bucureşti, apoi a urmat cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri din Botoşani, după care a îndeplinit diverse funcţii: bibliotecar, funcţionar, regizor la Teatrul Naţional din Cernăuţi, director de scenă la Teatrul Naţional din Iaşi (1934-1939). A participat la campania militară din Primul Război Mondial, între anii 1916-1918. A desfăşurat o intensă activitate publicistică: cronici dramatice, articole de critică şi teorie teatrală, publicate în diferite reviste, printre care "Universul literar", "Rampa", "Vremea", "Adevărul", "Gândirea" ş.a.
Între anii 1922-1924 a fost funcţionar la Satu Mare. Acolo a editat revistele "Săgeata" şi „Icoane maramureşene”, totodată colaborând la revistele: „Evoluţia şi cultura poporului” - Cluj, „Cele trei Crişuri” - Oradea şi „Clipa” - Bucureşti. Tot el a fost şi iniţiatorul revistei „Eroii patriei” - 1920.
Ca poet a debutat în revista „Literatorul” a lui Al. Macedonski, al cărui cenaclu l-a frecventat între anii 1918-1919. A părăsit repede poezia şi s-a consacrat prozei şi dramaturgiei. Romanele lui G.M. Zamfirescu sunt concepute ciclic, pe spaţii largi şi cu desfăşurări ample, urmărind să prezinte aspecte din mahalaua bucureşteană de altădată - un univers puţin investigat până atunci.
Ciclul romanesc al lui G.M. Zamfirescu este intitulat „Bariera” şi cuprinde romanele: „Maidanul cu dragoste” - 1935, „Sfânta mare neruşinare” - 1936, „Cântecul destinelor” - 1938. În anul 1931 publicase romanul „Madona cu trandafiri”, ai cărui eroi reprezintă lumea provincială cu suferinţa şi elanurile ei bovarice.
Ciclul „Bariera”, care l-a consacrat ca romancier constituie o largă frescă a universului periferiei bucureştene şi aduce în prim-plan personaje contorsionate sufleteşte, aflate la limita mizeriei sociale şi morale. Romanul care i-a consolidat prestigiul de romancier este „Maidanul cu dragoste” - superior celorlalte din ciclul „Bariera”. În această operă, periferia bucureşteană este văzută altfel decât în scrierile predecesorilor care au abordat această temă. George Mihail Zamfirescu introduce alte criterii de evaluare a oamenilor din mahala şi a stărilor lor sufleteşti. El le atribuie stări de visare şi impulsuri de demnitate.
Mahalaua bucureşteană de altădată era văzută ca o lume damnată şi sumbră, cu oameni dominaţi de instincte, măcinaţi de lipsuri, decavaţi şi manglitori de tot felul. La asemenea indivizi, George Mihail Zamfirescu descoperă o rază de lumină şi de umanitate, precum şi încercarea de a avea o demnitate în relaţiile sociale.
Ca dramaturg, George Mihail Zamfirescu s-a impus prin comedia tragică „Domnişoara Nastasia” - 1927, în care prezintă acelaşi mediu social: mahalaua bucureşteană. Piesa a fost şi este considerată o comedie tragică (o specie dramatică rară în toată literatura română). Este o comedie tragică întrucât autorul prezintă lumea sordidă a mahalalei într-o viziune tragică. Este o lume capabilă de pasiuni şi idealuri, dar o lume a învinşilor şi cu idealurile frânte. Dramaturgul tratează un caz de demnitate umană prin două firi aprige: Nastasia şi Vulpaşin - personajele principale ale comediei. Comedia tragică „Domnişoara Nastasia” este apreciată ca una dintre cele mai izbutite creaţii ale dramaturgiei noastre din perioada interbelică, cu conflicte puternice şi eroi violenţi. Nastasia este unica fiică a lui Ion Sorcovă - curelar sărăcit din Mahalaua Veseliei. Ajunsă prin originea ei socială într-o lume degradantă, Nastasia reuşeşte să-şi păstreze puritatea, aspirând să ajungă într-un mediu curat şi cinstit. Visul ei este să părăsească mahalaua şi să se mute în strada Popa Nan unde bunicul şi tatăl ei avuseseră o prăvălie „cu coloniale şi delicatesuri”. Aspiraţia ei era, aşadar, să iasă la lumină. Nu e vorba de o tendinţă de parvenire. Nastasia are o sinceră oroare de mizeria morală a mahalagiilor cu tot soiul de beţivi şi bătăuşi, inconştienţi de condiţia lor. Mijlocul de a ieşi din această stare este, în gândirea ei, căsătoria cu Luca - un lucrător „cuminte şi chivernisit”. În calea îndeplinirii visului ei apare un obstacol: Paraschiva - una dintre haimanalele mahalalei. Şi ea îl iubea pe Luca. Furia de care e cuprinsă Nastasia nu e provocată de gelozie, ci de teama că nu-şi va putea îndeplini visul, acela de a-şi schimba condiţia dată, de a ieşi la lumină: „O calc în picioare, Luca, o sluţesc!... Tu eşti pâinea mea de toate zilele, şi soarele, şi Dumnezeul meu, iar căţeaua de mahala vrea să mi te fure. M-ar omorî, Luca, m-ar da la fund”.
În îndeplinirea visului Nastasiei se iveşte însă un alt obstacol: Vulpaşin - bătăuş şi beţin, care o iubeşte pătimaş şi o vrea de soţie. Vulpaşin este în stare de orice pentru a se căsători cu Nastasia. Când vine la Ion Sorcovă s-o ceară de nevastă, Vulpaşin îi mărturiseşte acestuia: „Ies la drum şi omor, dau foc la mahala şi mă afund în puşcărie, Ioane Sorcovă nene (plânge cu fruntea în palme şi coatele pe genunchi), putrezesc în ocnă şi-i păcat de tinereţile mele!” Vulpaşin îl ucide pe Luca, pe care îl consideră un obstacol în căsătoria lui Nastasia, dar aceasta rămâne la fel de neînduplecată în privinţa căsătoriei cu Vulpaşin. Ea este convinsă că acesta l-a omorât pe Luca - alesul inimii sale şi îi pregăteşte lui Vulpaşin o crâncenă răzbunare. Acceptă căsătoria cu Vulpaşin, dar se spânzură chiar în ziua nunţii. Dramaturgul pune totul sub semnul unui destin implacabil al eroilor, conferind astfel caracter tragic operei sale. „Domnişoara Nastasia” a fost interpretată ca tragedia unei femei cu o voinţă inflexibilă, care urmăreşte, la început, să-şi depăşească prin dragoste condiţia socială, iar apoi să pedepsească pe cel vinovat de neîndeplinirea visului ei fără să apeleze la autorităţi. Nastasia acţionează cu o îndârjire sublimă, iar acţiunile ei pornesc dintr-o structură psihică aparte, dintr-un patetic zbor spre înălţimi. Aspiraţia ei se încheie tragic. Intuind cu fineţe psihologia eroilor, autorul a creat în această comedie tragică o puternică tensiune dramatică, într-un continuu crescendo spre finalul tragic. Nastasia este expresia unei dragoste pătimaşe, puse în slujba unui ideal de demnitate morală. Celălalt erou al comediei tragice, Vulpaşin, acţionează sub imperiul unei iubiri oarbe. Amândoi sunt însă două forţe vulcanice, care se înfruntă. „Amândoi vor să se realizeze prin dragoste şi se prăbuşesc din dragoste” - spunea autorul operei. Drama celor doi provine „din această goană a sufletelor spre mai bine şi spre mai frumos”, spunea autorul. Prin dragoste, Vulpaşin vrea să atingă demnitatea de om: „Acu’ le las dracului: şi băutura şi scandalurile - le pun cruce! ... pentru ea mă fac om cumsecade şi m-apuc de muncă” - îi spunea Vulpaşin lui Ion Sorcovă. Aşadar, ideea generală a operei este puterea transfiguratoare a dragostei, forţa ei de a produce puternice metamorfoze sufleteşti.

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It