La curtea lui Urmuz - Eminescu şi limba română

Nu era lingvist, aşa cum nu era istoric, economist, politolog, dar ştia din toate mult mai mult decât ne-am fi aşteptat de la un poet, de la un scriitor în general, aşa cum ştia multe altele, inclusiv din fizică şi matematică, de exemplu. Studiase prin amfiteatrele şi bibliotecile Berlinului şi Vienei, îşi notase în multele-i caiete, ţinea minte, interpreta şi, peste toate, avea o intuiţie ieşită din comun, hrănită şi cu mitologie europeană şi orientală. În întinsa-i publicistică foloseşte, de pildă, neaşteptate analogii chimice sau legate de electricitate pentru a ilustra idei legate de economie. Tot extrăgând fragmente din articolele sale, pentru rubrica „Domnul Eminescu scris-a” din revista „Curtea de la Argeş” (titlul lunar este „Toate-s vechi şi nouă toate...”), am întâlnit nenumărate fraze care pot ilustra spusele dinainte - aici reiau doar două paragrafe referitoare la limbă, la limbă în general, la limba română în particular.
Primul (Timpul, 29 aprilie 1882): „Cine cunoaşte în mod cât de elementar ce va să zică limba, cine ştie că ea acoperă pe deplin spiritul şi că dezvoltarea limbii e chiar dezvoltarea inteligenţei, iar această din urmă e laboratorul întregii activităţi musculare şi cerebrale, acela va înţelege că a sili pe un popor să înveţe altă limbă înseamnă a-l tâmpi, a-l face intelectual inept, deci şi economic şi politic inept.”
Abrupt şi genial, în privinţa preponderenţei competenţei lingvistice asupra celorlalte competenţe ale minţii umane. Cu siguranţă ştia ceea ce Wilhelm von Humboldt (1767-1835) spusese cu ceva decenii înainte-i („Limba nu este niciodată un simplu instrument, ci ea conţine întotdeauna o viziune a lumii (Weltansicht), iar a vorbi o limbă înseamnă a-şi asuma, chiar fără a fi conştient de acest lucru, acea viziune.” Şi: „Fiecare limbă descrie un cerc în jurul poporului căruia îi aparţine şi nu se poate ieşi din acest cerc decât intrând în altul. De aceea, învăţarea unei limbi străine însemnă, de fapt, achiziţia unui punct de vedere nou în înţelegerea lumii.”), dar abia prin secolul XX filosofii (Heidegger şi Wittgenstein în primul rând), pedagogii şi lingviştii (Piaget, Chomsky), semioticienii (Sebeok, Marcus) au detaliat subiectul.
Două zile mai târziu, Eminescu reia (Timpul, 1 mai 1882): „Ceea ce ne pare un semn caracteristic al vremii este că în Senat se vorbeşte româneşte; bine, de-a dreptul, fără înconjur şi fără frază. Cine ştie ce însemnătate mare are limba asupra spiritului, cum ea-l acoperă şi îl pătrunde, cum limba noastră veche trezeşte în suflet patimele vechi şi energia veche, acela va înţelege de ce ne pare bine de lucrul acesta. Fie cineva ateu şi păgân, când va auzi muzică de Palestrina, sentimentul întunecos, neconştient al creştinătăţii îl va pătrunde şi păgânul sau ateul va fi, pe cât ţine impresia muzicii, creştin pân-în adâncimile sufletului. Şi limba strămoşească e o muzică; şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba.
Suta a şaptesprezecea e purtată de ţinta de-a da unitate limbii şi poporului şi ne pare bine că în Senat se începe a se vorbi româneşte, pentru a restatornici de sus unitatea compromisă prin experimente filologice şi prin înrâurirea dicţionarului franţuzit al breslei advocaţilor.”
Păcat că citatul al doilea nu mai este valabil decât la nivel teoretic, pentru că în Senatul de-acum... Mă întreb cu ce ar înlocui Eminescu aprecierea „se vorbeşte româneşte; bine, de-a dreptul”...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It