Planeta Urmuz - Distopii, distopii…
Cuvântul nu există în DEX-ul tipărit, dar DEX-online este foarte prompt: „termen modern construit prin opoziţie cu «utopie» şi care se aplică unei lumi imaginate şi negative. Printre creaţiile distopice sunt mai renumite «Maşina timpului» de H.G. Wells, «1984» de G. Orwell şi «Noi» de E. Zamiatin”. Neaşteptată pentru mine, mărturisesc cu jena de rigoare, este menţionarea ultimului titlu, de care am auzit abia recent, când diplomatul-scriitor Mihai Maxim a trimis o prezentare a romanului lui Evgheni Zamiatin spre publicare în revista „Curtea de la Argeş” (va apărea în numărul pe luna decembrie). Evident, am căutat cartea, evident am citit cartea. O bucurie, o revelaţie! Un precursor nu numai al lui Orwell (romanul lui a fost publicat în 1949), ci şi al lui Aldous Huxley, a cărui „Minunata lume nouă” a fost publicată la începutul anilor 1930. „Noi” este „scris în anii 1920, şi [desigur] interzis mai bine de şase decenii în Uniunea Sovietică” (informaţii preluate de pe coperta a patra a ediţiei Polirom, 2014, traducere din limba rusă de Inna Cristea – de subliniat că prima traducere în limba română aparţine chiar dlui Mihai Maxim, din 1999).
Romanul este remarcabil din multe puncte de vedere. Trimit la recenzia dlui M. Maxim pentru detalii. Foarte pe scurt: într-un viitor îndepărtat, peste vreun mileniu, după Războiul de două sute de ani dintre oraş şi sat, învingătorii, puţini câţi au supravieţuit, construiesc un oraş ideal, încapsulat într-un „zid verde”, în care totul este perfect organizat, cetăţenii-numere, bărbaţii având asociată o consoană, femeile o vocală, sunt fericiţi, îndestulaţi, graţie Binefăcătorului, ales în unanimitate în mod repetat, supravegheaţi clipă de clipă de „Păzitori”, ascultaţi clipă de clipă de „membrane stradale”, trăiesc în apartamente transparente, „sub jugul binefăcător al Statului Unic”, convinşi că lucrurile sunt clare, „fie fericire fără libertate, fie invers”, libertatea fiind o stare primitivă, neorganizată, când foamea şi dragostea induceau nefericire, drept care amândouă au fost eradicate, pentru că „NOI e de la Dumnezeu, Eu e de la diavol”, este vital „să uiţi că eşti gram şi să te simţi milionime dintr-o tonă”, „conştiinţa individuală ne fiind altceva decât o boală”, imaginaţia şi sufletul păcate capitale, convinşi că „cea mai înaltă formă de iubire este cruzimea” – multe alte fraze aforistice similare sunt presărate în text, un deliciu pentru un culegător de asemenea perle. Nu descriu mai mult întâmplările, menţionez doar că romanul reprezintă de fapt însemnările lui D-503, matematician de profesie (Zamiatin – în fotografia alăturată – era inginer, avea o solidă instruire tehnică), în principal relaţiile sale cu „draga şi rotunda O-90 şi „normala-revoluţionara” (vedeţi în carte) I-330, drept care textul abundă în formulări, aluzii, metafore matematice. „Da, să dezdoim curba primitivă, s-o aliniem la tangentă – la asimptotă – la dreaptă. Pentru că linia Statului Unic este o linie dreaptă. O dreaptă măreaţă, divină, preciză, înţeleaptă – cea mai înţeleaptă dintre linii…” Apropo de… consoane şi vocale, ele se cuplau la cerere, dar cu permisiunea unui birou care emitea bilete roz de împerechere, copiii nu mai erau „bunuri private” ca în „epoca veche” şi încă altele.
Cititorul a remarcat deja multele asemănări cu ulterioarele şi mult mai cunoscutele distopii ale lui A. Huxley şi G. Orwell, Zamiatin combinând cumva „fericirea matematic-infailibilă” din minunata lume nouă a primului cu controlul de tip Fratele cel Mare al celui de al doilea. Şi aici personajele cele „fericite” au momente de „rătăcire”, nostalgia „sălbăticiei”, a „dezordinii”, dar sunt „însănătoşite” corespunzător (prin extirparea părţii de creier care induce imaginaţie). Găsim şi o mulţime de similitudini cu vremurile recente („cancel culture” e din plin ilustrată în „Noi”: „din fericire, vremurile antedeluviene cu tot felul de Shakespeare şi Dostoievski au trecut”…). Autorii de distopii şi-au făcut cu asupra de măsură datoria – ar mai trebui şi să-i citim, şi să-i luăm în serios…
