Românul Ion
Ion, un ţăran tânăr, înalt ca bradul şi harnic, de nu-l întrecea nimeni în sat, trăia liniştit în casa nouă şi frumoasă, împreună cu Maria, soţia lui, mereu îndrăgostită de el ca-n prima zi, şi fetiţa lor cu ochii verzi şi codiţe negre.
Asta până într-o zi, când Ion a fost chemat să plece la război să-şi apere, așa i s-a spus, ţara, averea şi familia.
A înţeles că ţara are nevoie de el şi a plecat.
Când s-a întors de pe front, şi-a găsit soţia şi fetiţa dormind în grajdul vitelor, iar casa transformată de bombe, într-un morman de moloz.
Maria l-a îmbrăţişat cu bucurie şi durere. Pe front, Ion îşi pierduse în luptă şi un picior, şi un ochi.
S-au privit şi au plâns de bucurie că el s-a întors viu, că n-au fost îngropate sub moloz nici Maria, nici fetiţa.
Şi a început Ion să lucreze cu calul şi căruţa, să-şi facă o altă casă, un nou rost. Curând însă, i s-a impus să dea şi pământul, şi calul, şi căruţa, şi plugul, şi grapa şi să intre la Colectiv. Că aşa era moral, să aibă toţi la fel şi să împartă egal.
Apoi i s-a cerut să dea grâul, porumbul şi vitele, şi lemnul pădurii, şi mierea albinelor, să plătească datoriile de război, că aşa era moral, dacă ai stricat, să plăteşti.
Şi a muncit, şi a plătit. Tot atunci o întrebare se înnoda în mintea lui: „nu cumva era moral ca cineva să-i plătească şi ochiul, şi piciorul, şi casa?”
Şi a continuat să muncească alături de ceilalți pământul lor stăpânit de alții, numai pentru cinci lei pe zi şi doi saci de grâu pe an.
A venit şi vremea când i s-a cerut să dea cei doi saci de grâu şi cei cinci lei, ca să-și plătească statul, datoriile.
Nu înţelegea ce fel de datorii şi nici cine le făcuse, dar a mâncat pâine neagră şi necoaptă, a dat şi porcul din bătătură, a dat şi vaca şi fasolea, şi găina, şi iar a plătit.
În decembrie 1989, Ion a devenit un om liber, trăitor într-o ţară cu adevărat liberă şi democrată. A primit pământul înapoi şi o pensie de cinci lei, că a muncit la Colectiv. A mai primit şi 15 lei pensie de veteran de război, fiindcă se întorsese invalid, după ce luptase să apere țara, patru ani în tranşee sub ploaia de gloanţe.
Dar acum a venit Statul cel democrat şi i-a cerut să dea o parte din amărâta lui de pensie, chiar şi din cea de veteran de război ca să salveze…?! Ion n-a înţeles ce trebuie să salveze, dar învăţat să tot plătească, a plătit.
A plătit, apoi s-a aşezat la poarta bisericii şi a cerşit!
Şi acolo l-au găsit, într- o dimineaţă, mort de frig şi de inimă rea. Oamenii se opreau, îl priveau şi nu puteau înţelege: deasupra lui, apăreau şi dispăreau stranii flăcări albas-
tre. A venit preotul şi a citit pentru dezlegare, a venit Poliţia să cerceteze şi să descopere ascunse efecte electronice.
Nimic. Flăcările nu puteau fi nici stinse, nici îndepărtate. A fost dus la cimitir şi îngropat. Flăcările l-au însoţit, apoi au apărut și deasupra mormântului, pâlpâind într-o lumină albastru- gălbuie ca cele de deasupra neştiutelor comori.
Unii n-au înțeles, dar ceilalți, cum au ajuns acasă, au și început să bată coasele!
Prof. Aurelia Corbeanu
