Argesexpres.ro - Stiri Curtea de Arges
Fondat în 1999
smbt 13 aprilie 2024 14:47

Marin Sorescu (1936-1996) - poetul ironiei directe şi al fanteziei 

Marin Sorescu ar fi împlinit în acest an 79 ani, dacă ar fi trăit, dar, din păcate, s-au împlinit 19 ani de la dispariţia sa în constelaţia nemuririi. "Prin dispariţia lui se face teribil de frig în literatura română…", spunea A. Păunescu. După propria-i mărturisire, M. Sorescu s-a născut "anapoda", la 29 februarie 1936, la Bulzeşti, jud. Dolj, într-o familie de ţărani olteni: "Am zărit lumină pe pământ,/ Şi m-am născut şi eu/ Să văd ce mai faceţi". (Am zărit lumină…). Fiul lui Ştefan şi al Nicoliţei Sorescu, şi-a făcut studiile primare în satul natal, apoi, părinţii l-au dus "cu carul hai-hui la Craiova", la Liceul "Fraţii Buzeşti". După ce Florea lui Ghiţă, fotograful, i-a făcut "poze pe mălai", maică-sa l-a atenţionat "mângâindu-l pe creştet": “Măi băiete, eu mi-am făcut datoria,/ Acum să te văd cum mănânci cartea!" (Craiova văzută din car, 1973). Tot la îndemnul părinţilor, se transferă la Şcoala Medie Militară "Dimitrie Cantemir" din Predeal. Deşi părinţii îl îndemnau spre o carieră militară, Marin face "stânga-mprejur" şi frecventează Facultatea de Filologie din Iaşi, unde îşi ia licenţa în 1960, cu o lucrare despre T. Arghezi, un autor aproape "arhetipal" pentru el.

Viaţa şi activitatea

După facultate se angajează ca redactor la revistele "Viaţa studenţească" şi "Luceafărul", de unde este promovat redactor-şef la Studioul Cinematografic "Animafilm". Mulţi ani conduce revista craioveană "Ramuri" (1974-1989), pe lângă care organizează o adevărată "şcoală literară soresciană". După 1990, devine director la Editura "Scrisul Românesc", precum şi la revista "Literatorul". Laureat al premiului "Herder" (1991), M. Sorescu este primit ca membru corespondent (1991) şi apoi membru titular (1992) al Academiei Române. În 1992 îşi dă şi doctoratul în Filologie la Universitatea din Bucureşti. Intrând în politică, în anul 1995 i se încredinţează portofoliul de ministru al Culturii în Guvernul României. După o boală incurabilă, la 8 decembrie 1996, Marin Sorescu "s-a dus să moară puţin" pe un pat de spital din Bucureşti, fiind înmormântat cu onoruri militare.

Scriitor total

În cultura română contemporană, Marin Sorescu este cunoscut în multiple ipostaze: poet, prozator, dramaturg, critic literar, eseist, ziarist, traducător şi chiar pictor ("Are peste 400 picturi originale şi tot atâtea de grafică şi desen", precizează George Sorescu, fratele scriitorului). Criticul literar Romulus Diaconescu apreciază că "M. Sorescu este un scriitor total. A debutat şi s-a lansat în poezie, profesează critica şi estetica literară, s-a lansat mai apoi în teatru şi, în ultimul timp, în roman şi jurnal. Această proliferare a genurilor, având şi un succes extraordinar de public, se păstrează sub semnul unei vizibile unităţi stilistice şi de gândire...". Primele poeme sunt publicate în revista "Viaţa studenţească" (1954), iar editorial debutează cu parodii originale, grupate într-un volum semnificativ intitulat "Singur printre poeţi" (1964). Dacă ne gândim la "stilul sorescian unic în literatura română, la virtuozitatea tehnică ireproşabilă", cum preciza Eugen Simion, într-adevăr, Sorescu poate fi considerat "singur printre poeţii" generaţiei sale. Prin singularizare, tânărul poet "îşi identifică propria voce chiar făcând parte din cor" (Ion Buzera), din constelaţia de poeţi autentici ca Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ion Alexandru, Geo Dumitrescu şi alţii.

Într-o epocă "de ermetism liric ameţitor, foarte elaborat, Sorescu simplifică versul şi-i descreţeşte fruntea" (E. Simion). El face o poezie de comunicare directă şi găseşte, ca şi A. Păunescu, o cale spre public. Renumitul artist Tudor Gheorghe îi promovează creaţiile cu mult succes în concertele sale, prin toată ţara, multe dintre poezii fiind înnobilate prin partituri muzicale. Dintre cărţile sale de poezie amintesc pe cele mai cunoscute publicului larg: "La Lilieci" (şase "cărţi", din 1973 până în 1998), "Moartea ceasului" (1966), "Tinereţea lui Don Quijote" (1968), "Tuşiţi!" (1970), "Suflete, bun la toate" (1972), "Descântoteca" (1976) etc. Judecând poezia lui M. Sorescu, judecăm de fapt o "ars poetica" pe care însuşi poetul şi-o susţine: "Funcţia poeziei este una de cunoaştere, în care se include filozofia. Poetul ori e un gânditor, ori nu e nimic (…). Poetul autentic e un filozof şi mai mult decât atât: el posedă în plus intuiţia. Gândurile lui, spaimele, tristeţile sunt transformate într-un instrument de cercetare (…). Cred că un poet genial poate descoperi numai prin intuiţie poetică o nouă stea…" (Tinereţea lui Don Quijote, Postfaţă).

Un stil inimitabil

Dacă facem un survol prin "corpus poetic" sorescian, prin captarea unor poeme reprezentative, vom surprinde liniile de forţă ale creativităţii lui: ironia, autoironia, sarcasmul de tip liric şi chiar naivitatea. El "îşi pune o problemă" sau "pune cazul", adică atacă o temă aparent banală, neaşteptată şi dezvoltă rapid o nouă ipoteză până la epuizare: "Avem o poezie care nu mă lasă să dorm/ Şi am trimis-o la ţară/ La bunic. // La urmă am scris alta/ şi i-am trimis-o mamei/ S-o păstreze în pod. // Am mai scris după aceea vreo câteva/ Şi, cu strângere de inimă, le-am încredinţat rudelor (...) // Şi în caz că mă calcă hoţii,/ Oricât de mult m-ar schingiui,/ Tot n-o să le pot spune mai mult, decât/ Că ele sunt la loc sigur,/ În ţara asta". (Suflete, bun la toate, Hoţii, 1972). Poetul se autodefineşte în stilul său inimitabil: "Am încălţat cu pantofii mei/ Drumul./ Cu pantalonii am îmbrăcat copacii/ Până la frunze./ Haina i-am pus-o vântului/ Pe umeri./ Primului nor care mi-a ieşit în cale/ I-am pus în cap/ Pălăria mea veche. // Apoi m-am dat înapoi/ În moarte/ Să mă privesc. // Autoportretul/ Îmi reuşise de minune..." (Portretul artistului).

Se ştie că atitudinea lirică a lui Sorescu ţine de un ruralism fundamental, ilustrat, cu deosebire, în cele şase cărţi apărute sub emblema "La Lilieci". Cea mai tipică este poezia cu acelaşi nume, în care poetul descrie istoria unui praznic din cimitirul de lângă "bătrâna biserică" din Bulzeşti: "Masa e-ntinsă pe iarbă, la umbra bisericii.../ Pe costree şi troscot se-ntind ştergarele de cânepă,/ ţinute, să nu le ia vântul, de străchini şi oale smălţuite,/ Unele se vor împărţi la urmă, poate apucaşi şi voi, mare e Dumnezeu,/ Dar mai e până atunci, ne gheorţăie maţele, ni s-a lipit/ Burta de şale./ Ce face popa acela, de-ntârzie?" (...) Ceremonialul se desfăşoară în jurul bucatelor: "Se-ncepe cu ţuica, simţi mirosul prunei,/ De asta nu te doare capul, chiar dacă n-ar fi binecuvântată/ De sfinţia-sa, popa Niţă,/ Care a venit în sfârşit oţărât, are necazuri c-o mejdină...". Femeile se-ntrec în "de-ale mâncării" ("Nicăieri nu mănânci o varză cu carne/ Mai gustoasă ca-n cimitir,/ De ziua morţilor..."), apoi merg şi bocesc la morminte. Copiii se joacă "de-a ascunzişul printre morminte" şi "împieliţaţii" calcă pe busuioc şi "cioplesc crucile cu custurea". O babă îi ameninţă că "le taie popa limba", dacă nu sunt cuminţi.

Personaje de poveste din lumea satului

Oltenii din Bulzeşti, "iuţi la minte", au sentimentul foarte practic al nutriţiei. Multe poezii au ca temă masa, prânzul, cina, praznicul. Personajele din lumea satului respectă tradiţiile, au prejudecăţi, se ceartă pe "mejdine". Cu ironie, poetul vorbeşte în poemele sale, fără a cădea în ridicol, de "vacile cu ugere unse cu balegă", de pătuiag, de apă băută din "căuc" sau din "gâldanul cu broaşte", de poveşti cu ibovnice etc. În poezia "Cine mai trece pe drum" (1977) întâlnim un "pomelnic" întreg de personaje, oameni din sat, care populează lumea soresciană, pomelnic decupat parcă dintr-un calendar sămănătorist oltenesc: "Al lui Fleţu,/ Ai lui Fleaşcă,/ A lui Gârlă,/ Al lui Băşină,/ Ionete al lui Făsui,/ Coadă al lui Ceapă,/ Sandu al lui Ciurel,/ Ai lui Mitrofan,/ (...) Nătărăul ăl bătrân.../ - Ei, dar Nătărău parcă murise./ - Atunci nu fu el. Atunci mi se păru./ Ori pe-ai lui Zăbic îi ziseşi?/ Rău e când te lasă vederea./ Atunci cine-o fi fost?/ - Acu n-o să fug după el./ - Şi unde se duc toţi?/ - Unde să se ducă? Trec pe drum..." (La Lilieci, Cartea a doua, Cine mai trece pe drum, 1977).

În poezia "Minunea", ţăranul Lungu a văzut în pătuiag pe Dumnezeu "stand în capul oaselor". Întâmplarea are mare ecou şi sătenii vor să ştie ce a "prorocit" Dumnezeu, cum era îmbrăcat, dacă era "în razele alea bune ori alea de purtare", însă Sfântul de Bulzeşti se bâlbâie... Sătenii îl iau peste picior, invocând că Veta, ibovnica din sat, "i-a tulburat minţile". Îi dau un scăunel, să fie la înălţime şi să predice. Cu o coroană de mărăcini de roşcovi în jurul gâtului, Lungu pleacă spre Caracal, să propovăduiască "în pustie"... Parodia vizează aici o întreagă tematică mistică, atentă la "semnele", misterele şi eresurile populare. "Minunea" de a se apropia de Dumnezeu îl preocupă şi pe M. Sorescu în ultimii ani de viaţă. De pe patul de spital dictează soţiei (Virginia Sorescu) ultimele poeme, formate în stil psalmic: "E bine, Doamne,/ Că Te-ai gândit la mine/ Şi nu l-ai ales pe altul/ Pentru delicata, înfricoşata/ Ta experienţă. // Eram şi cel mai bun de tăvăleală/ Şi mă lăudam/ Că am în mine/ O energie inepuizabilă. // Am căzut în păcatul trufiei,/ Iartă-mi-l mie,/ E uman/ Ia-ţi ochii şi de la celelalte păcate" (Mergând spre bine).

"O ultimă respiraţie poetică"

La sugestia marelui poet, Virginia şi George Sorescu, fratele, au grupat "ultimele poeme" în vol. "Puntea" (subintitulat "Ultimele"), publicându-le la Editura Fundaţiei "M. Sorescu" din Craiova, în 1997. Aceste poeme aduc în prim-plan confesiunea elegiacă, un discurs tragic, dominat de sentimentul tulburător al destrămării fiinţei, păstrând totuşi urme ale (auto)ironiei, chemate parcă să atenueze suferinţa şi să împace spiritul cu ideea stingerii definitive: "Deşi am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost,/ Mă gândesc că trupul meu/ Este totuşi prea greu/ Pentru scara asta delicată./ Suflete, ia-o tu înainte, Pâş! Pâş!" (Scară la cer). Starea de suferinţă dramatică a despărţirii de oltenii săi dragi i-a inspirit şi "ultima respiraţie poetică", o chemare disperată, ca "O rugăciune a inimii", care surprinde agonia eului fizic: "Doamne,/ Ajută-mă cât mai pot/ S-o duc. // Pune ordine-n mine,/ Împacă-mă cu lumea/ Şi cu minunea vieţii. // Scoate-mi din cap/ Ideea fixă,/ Care m-a ţintuit,/ Fă din subconştientul meu/ Un torent de speranţă" (Vol. "Puntea", O rugăciune a inimii). Din păcate, s-a epuizat prea repede "speranţa" de viaţă a marelui poet Marin Sorescu. Eul liric s-a oprit şi a tăcut pentru totdeauna, dar a lăsat moştenire un nepreţuit tezaur de poezie. Pentru multă vreme, rodul gândirii sale va îmbogăţi mintea şi va încălzi inimile tuturor iubitorilor de poezie soresciană!

 

Pin It

Economiseşte timp şi bani abonându-te la  la orice poștaș sau oficiu poștal din județ ori din țară!

Abonamentul pe o lună costă 10 lei, pe trei luni 28 de lei, pe șase luni 54 de lei, iar pe un an 100 de lei.