Editorial LA ŢINTĂ - Instituţiile publice sunt perfect... funcţionare!

Sau, dacă preferaţi, la noi, merg ca unse! Şi justifică chestia aia cu "PSD e pentru om/ Ca albina pentru pom!" Mi-aş permite chiar să estimez şi că "La anul care vine, o s-o ducem şi mai bine!" Precizare: semnele de exclamare vizează satisfacţia celor care au simţit binefacerile Guvernării Grindeanu. Pentru masa nemulţumiţilor vom păstra punctele de suspensie, ce tind să meargă spre infinit. Justificat, dacă nu abdicăm de la ideea că fiecare individ reprezintă un univers. Şi chiar mai mult, atunci când se simte atins de injustiţia socială. Voturile adunate la alegerile parlamentare de anul trecut s-au obţinut pe baza promisiunilor ultrageneroase pe care fraierii l-au interpretat ca pe un draft de contract social. S-a dovedit încă o dată truismul căruia "Cine speră, moare disperat!" Dovezi pentru grosolanele înşelăciuni putem vedea la tot pasul, dacă n-avem orbul găinilor. Iar faptul că se anunţă mişcări de protest tocmai din partea unor bugetari privilegiaţi de proiectul Legii salarizării unitare ţine de paradoxurile româneşti. La fel se întâmplă şi cu vânarea de posturi în sistemul bugetar. Aria acestor terenuri de vânătoare s-a extins în prostie, nu altceva! Deşi eu nu dau credit total celor care susţin că majoritatea concursurilor pentru ocuparea unor posturi gras plătite sunt aranjate, nu pot să ignor posibilitatea că ar putea fi aşa. Procentul de credibilitate al unor afirmaţii considerate răutăcioase sau bârfitoare creşte exponenţial când afli cam cine sunt câştigătorii şi, mai ales, pe cine au în spate. Dar cum nu poţi dovedi ceva incriminator, totul este bine, chiar foarte bine. Încadrăm, încadrăm, şomajul îl eradicăm! Sună ca o lozincă, dar reprezintă un adevăr. S-ar zice că bugetul de stat are resurse nelimitate, dacă ne uităm la nivelurile selenare la care au ajuns salariile funcţionarilor din sistem. Serenitatea cu care suntem asiguraţi că "are balta peşte" este de-a dreptul dezarmantă. La prima vedere, pentru că, practic, firmele private neprivilegiate şi silite să fie corecte la plata taxelor şi impozitelor, a TVA-ului şi celorlalte angarale sunt acelea care alimentează bugetul de stat. Explicabil în acest context exodul spre sectorul bugetar, spre instituţiile publice, care devin din ce în ce mai... funcţionare!

În ultimele zile am fost vizitaţi la redacţie sau am fost contactaţi de concitadini care ne-au propus să ascultăm şlagărul "Doamne, ne mănâncă şerpăria!" Nemulţumirea lor ţinea de faptul că după ploile din această primăvară, a crescut iarba şi buruienile ceva de speriat şi că SPGC s-ar mişca precum ochiul mortului. L-am contactat pe primarul Constantin Panţurescu şi dumnealui a recunoscut existenţa problemei, explicând-o prin faptul că directorul Ioan Ghiţă are în subordine doar zece cosaşi. Care, practic, nu mai fac faţă volumului mare de muncă de pe arterele principale ale oraşului, pe unde trec turiştii. Drept urmare, a apelat la înţelegerea cetăţenilor şi la conducerile asociaţiilor de proprietari/locatari să se organizeze astfel încât să încerce măcar rezolvarea acestor probleme şi prin forţe proprii. Cetăţenii cărora le-am sugerat această soluţie, mai să mă ia la înjurături, pentru că nu-i pică bine cuiva munca voluntară. "Dom'le, ne ocupăm noi de toate astea, dar nu putem interveni pe domeniul public, căci nu avem autorizaţie pentru aşa ceva! Dar şi dac-ar fi s-o facem, de ce-ar mai trebui să plătim taxe şi impozite?... Ca să-şi potolească setea cu bere la terase, în timpul programului de lucru, oamenii plătiţi din banii noştri ca să muncească?... Păi, ce, noi am plantat iarba aia?..." Degeaba am încercat să le spun că nu dumnealor aduc iarna zăpada, dar că există obligaţia legală ca fiecare s-o cureţe din dreptul proprietăţii. "Cum adică, noi, cetăţenii care reclamăm avem numai obligaţii, iar muncitorii pe care-i plătim, numai drepturi?..." Unii, mai înţelegători, admiteau că ăia cu sapa erau ca vai de mama lor - ca nivel de salarizare - şi că vinovaţi de proasta coordonare ar fi şefii, despre care spuneau că sunt un soi de asistaţi sociali de lux. N-am putut să le schimb părerea cu argumentul responsabilităţilor care le revin, iar supărarea s-a canalizat spre consilierii locali.

Acum, dacă e să fiu corect până la capăt, există nemulţumiri şi în rândurile aleşilor. Un consilier local din mediul rural era revoltat de departajarea care se face între sat şi oraş, între oraş şi municipiu ş.a.m.d., pentru că responsabilitatea este egală, indiferent dacă participă la administrarea averilor unor comunităţi de mărimi diferite. Dumnealui îmi spunea că, legal, indemnizaţia sa şi a colegilor ar trebui să fie calculată până la 5% din salariul primarului. Numai că nu se întâmplă aşa peste tot, căci legea se mai şi interpretează. Aşa că mă anunţa că intenţionează să se plângă la organele în drept. Din câte ştiu eu, respectivul este destul de activ în şedinţele de consiliu local. Cu riscul de a mă repeta, nu pot să nu mă întreb măcar retoric ce ne facem cu cei care nici măcar nu deschid dosarele de şedinţă şi participă la ele adoptând poziţia statuilor lui Budha, numai pentru a putea încasa indemnizaţiile la data stabilită. Asta nu înseamnă că viaţa nu merge înainte. Ca unsă merge, indiferent de culoarea guvernării, care se schimbă ciclic. Numai proştii de noi rămânem tot aşa, vai de capetele noastre, fără să ni se ciuntească dreptul de a ne văita!...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!