Editorial LA ŢINTĂ - La comemorare...
Astăzi se împlineşte un an de când ne-a părăsit fulgerător cel care a fost OMUL Aurel Ilea. Nenorocirea care i-a lovit pe toţi cei care l-au iubit s-a petrecut în casa de pe pământul din Haţeg, moştenirea soţiei, pentru care se luptase ani la rând în instanţele de judecată pentru a-l recupera. S-a stins ca o lumânare lângă fiul său, pe când vorbea la telefon cu fiica din America, de care se despărţise după ce făcuseră acea ultimă călătorie în Ardealul drag, de unde familia Ilea îşi trăgea rădăcinile. Vestea cumplită m-a lovit la fel ca aceea a trecerii la cele veşnice a lui Nicolae Derviş şi m-a sărăcit sufleteşte la fel cum se întâmplase şi în mai 2002, când tata a plecat dintre noi. Ei doi şi alţi câţiva mi-au ostoit de-a lungul anilor dorul de părintele meu prin discuţiile purtate şi prin învăţămintele pe care le-am tras din ele. Nu pot forţa nota pentru a face impresie prin declaraţii bombastice de genul că i-aş fi perceput altfel decât ca pe nişte prieteni mai mari. Şi nici nu le voi ridica ode sau statui, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-i evocăm pe cei pe care i-am respectat pentru exemplul de omenie pe care ni l-au oferit.
"Ce mai e nou, domnule?" Cam aşa începeau taifasurile pe care le purtam cu "moşul Ilea", cum îi ziceau nepoţii la vremea când micuţi fiind, zburau cu bunicul peste Ocean, în America, făcându-ne pe toţi cei ce-l cunoşteam să ne crucim de aşa temeritate. N-am să uit vreodată acele discuţii vii în timpul cărora întorceam situaţiile pe toate faţetele şi încercam să desluşim cu o clipă mai devreme ce ne aştepta în viitorul parcă tot mai nebulos. Aurel Ilea avea o înţelepciune aparte, rezultată din gena sa românească sănătoasă şi din experienţele retrăite obsedant de generaţii succesive de compatrioţii loviţi de vitregiile istoriei. Spre deosebire de mulţi alţii, avea însă curajul de a trage concluziile de rigoare atât din reuşite, cât şi din eşecuri. Atitudinea asta i-a oferit punctele de reper trebuincioase şi suficiente, de cele mai multe ori, pentru emiterea unor judecăţi corecte, ce i-au creat în timp faima de tip echilibrat, drept şi - pe alocuri - clarvăzător. Sigur că asta nu i-a adus mai mulţi prieteni decât duşmani, pentru că este ştiut faptul că narcisismul s-a născut odată cu omenirea...
Copilul născut în Ghijasa, care-şi putea număra strămoşii până în vremurile împărătesei Maria Tereza şi chiar mai adânc în timp, se trezise aruncat în puşcăriile comuniste împreună cu alţi colegi de liceu la vremea adolescenţei. Experienţele traumatizante trăite în mizeria şi ticăloşia recluziunii alături de alţi vinovaţi fără vină, dramele lor mult mai mari decât a sa proprie, l-au maturizat forţat şi i-au servit drept lecţii de viaţă. Dar nu l-au învăţat să-şi urască ţara şi poporul, ci să extragă din totul esenţa puterii de a merge mai departe, pentru că viaţa - oricum ar fi - trebuie trăită făcându-ţi datoria de a lupta pentru a o schimba în bine. Aurel Ilea avea un sistem solid de valori la care se raporta şi a fost tot timpul un patriot care a înţeles că România nu se identifică de fiecare dată cu regimurile sau cu cei care le servesc. Pentru dumnealui ţara a fost şi rămâne veşnică, pentru că stă pe temelia valorilor autentice ale neamului, nu pe pigmei politici, veritabile accidente genetice sau ale istoriei prin care Dumnezeu ne pedepseşte pentru greşelile noastre.
Eliberat din puşcărie după judecata care nu i-a găsit vină, şi-a construit viitorul luându-şi diploma de bacalaureat şi apoi pe cea de inginer, la Iaşi, după care a muncit pe şantierele reconstrucţiei ţării după război, s-a numărat printre ctitorii industriei automobilistice din România, lucrând la Colibaşi şi Câmpulung, pentru ca în final să fie printre cei care au pus piatra de temelie la ceea ce este şi astăzi ELECTROARGEŞ. Aici a prins rădăcini definitive, fiind adoptat de comunitatea locală cu frumoasa sa familie, aici a trăit şi a muncit până în ultima clipă şi tot la Curtea de Argeş primea vizitele unor amici din cele mai diverse medii - dintre care i-aş aminti pe Ion Iliescu şi pe Paul Everac - chiar şi în vremurile în care nu erau tocmai agreaţi în cercurile puterii de partid şi de stat. În 22 decembrie 1989 l-am văzut conducând coloana muncitorilor de la ELECTRO care se îndrepta spre primărie scandând "Fără violenţă!" A rămas până prin februarie 1990 - când a demisionat scârbit de ceea ce vedea acolo - între cei care au condus oraşul. Aurel Ilea n-a cerut şi n-a beneficiat însă de certificat de revoluţionar şi acest fapt trebuie reţinut! Apoi, în anii care au urmat, a fost printre primii oameni de afaceri locali care au funcţionat corect, inteligent şi a lăsat moştenire un stil de viaţă şi nu numai. Aurel Ilea a fost un mare om prin tot ceea ce a făcut şi cele mai corecte referinţe le pot da cei care l-au cunoscut, au lucrat cu dumnealui şi acum îi regretă lipsa dintre noi.
Binecuvântată să-i fie memoria şi să-l odihnească Dumnezeu alături de cei drepţi!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
