Editorial LA ŢINTĂ - Arta de a şti să ceri
Nu, nu este o glumă: a şti cum să-ţi impui cererile chiar este o artă! M-am convins de asta de-a lungul întregii mele vieţi, în care - fără să mă laud - am văzut destule şi am pretenţia că am şi învăţat cât de cât din ceea ce li s-a întâmplat şi altora. Recunosc că m-am amuzat în aceste zile urmărind disputele televizate pe tot mai controversata şi contestata Lege a pensiilor, pe care ministrul Lia Olguţa Vasilescu se căzneşte să le-o bage pe gât românilor. Care, ca toate legile manufacturate sub ministeriatul său şi nu numai, are atâtea hibe încât, dacă ai un minim bun simţ, nu poţi să nu te întrebi dacă nu cumva, cineva, acolo, sus, în cercurile ministeriale, doar se face că lucrează. Pentru că, iertat să fiu, dar în ultimii ani, convingerea că s-a urmărit acordarea de privilegii doar unor categorii "speciale" capătă contururi tot mai precise. Argumentul că în ultimii ani s-a urmărit doar satisfacerea parlamentarilor şi a tuturor beneficiarilor de pensii speciale este de nerespins. Apoi, urmărind mai mult accidental disputele pe ultimele revelaţii ale ministresei Lia Olguţa Vasilescu, am aflat că din totalul de 5 milioane pensionari existenţi la ora actuală în România, mai puţin de jumătate sunt din categoria celor care au contribuit la sistem. Şi - din punctul meu de vedere - au perfectă dreptate că restul persoanelor nu trebuie să fie încadrate la această categorie, pentru că sunt pur şi simplu beneficiare de ajutoare sociale. Sau, dacă preferaţi, de pomeni electorale cu efect pe termen lung! Aşa că nu este corect să împarţi banii din fondul de pensii cu cei care n-au contribuit în viaţa lor cu un leuţ măcar. Nu zic că trebuie condamnaţi la moarte prin înfometare cei ce n-au trăit sub teroarea condicii de prezenţă, n-au avut carte de muncă ş.a.m.d., dar mi se pare exagerat să le oferi nişte pensii comparabile cu ale celor care au fost legitimaţi în câmpul muncii, cu plata contribuţiilor legale, timp de 20, 30 sau chiar mai mulţi ani. Şi aş da un exemplu care-mi fulgeră imediat prin minte: pensiile foştilor membri ai C.A.P.-urilor sunt de râs, în condiţiile în care au lucrat în condiţii cumplite, cocoşându-se la praşilă, la strânsul fânului, la culesul recoltei, la păşunatul animalelor sub arşiţa nemiloasă a soarelui, sub rafalele de ploaie, vânt, furtună, crivăţ ori zăpadă. Iar dacă se găsesc oameni care să spună că e drept ca unul care n-a contribuit să aibă pensie mai mare, pentru că acum e amărât, să le dea de la ei!
Ceea ce m-a frapat a fost faptul că oamenii cu adevărat amărâţi au o demnitate ciudată a lor şi nu prea ies în stradă ca să-şi ceară drepturile. Pensionarii din fosta agricultură socialistă nu au sindicate, n-au lideri şi rămân la mila Domnului, ştiind că n-au ce spera de la dumnezeii ăştia vopsiţi politic. Şi sunt în aceeaşi situaţie cu majoritatea celor ce au pensii de rahat, cu valoare de milostenii de la stăpâni zgârciţi şi cu care abia-şi pot duce zilele de azi pe mâine, cu teama de a nu-şi putea plăti apăsătoarele costuri ale traiului amărât, al medicamentelor fără de care nu pot spera să apuce şi ziua de mâine sau ratele la împrumuturile făcute la C.A.R.P-uri. Ori la cine ştie ce cămătari, care-i pot lăsa oricând pe drumuri. Greşeala lor capitală este aceea de a nu şti să ceară ceea ce li se cuvine. Guvernanţii - de orice culoare politică ar fi - se pricep de nu mai e chip cu ei să descifreze totul, de la mesajele trupului la cele strigate cu disperare, cu ură sau cu dragoste în stradă.
Vorbeam despre arta de a şti să ceri şi mi-aş permite să vă ofer o pildă reală. Cu ani în urmă, un amic al meu, care se ocupa şi de fotbal, era cu echipa la Târgovişte. Acolo, într-o dimineaţă, când a coborât din camera de la hotel, s-a trezit înconjurat de o ceată de puradei care recita pe toate tonalităţile străvechea arie "Dă-mi şi mie!" Nu i-a băgat în seamă până când un muzguros cu ochi de tăciune i-a strigat: "Barosane, să-ţi trăiască amanta, mânca-ţ-aş!" I s-a topit inima prietenului meu, care i-a făcut un semn copilaşului, l-a tras la o parte şi i-a dat 50 lei, spunându-i: "Ia, bă', că eşti băiat deştept şi ştii să ceri!" Cine are ochi de citit, urechi de auzit şi minte de priceput - să tragă concluziile de rigoare!...
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
