EDITORIAL - Spania, înainte de o răscruce istorică

Anul trecut am publicat primul editorial semnat de autorul elen, în care prezenta situaţia în care se găsea ţara sa. Astăzi revine cu o analiză inteligentă a situaţiei din Spania. Isidoros Karderinis s-a născut la Atena în anul 1967. Este romancier, poet, dar şi economolog cu studii postuniversitare în economia turismului. Articolele sale au fost republicate în ziare, reviste şi site-uri din întrega lume. Poeziile sale au fost traduse în limba franceză şi au fost publicate în diverse reviste literare. Ca autor literar, şi-a pus semnătura pe şapte cărţi de poezie şi pe două romane, dintre care cinci au fost publicate în Statele Unite şi în Marea Britanie.

De mai bine de 40 ani, scena politică a Spaniei a fost dominată de două partide, Partidul Popular şi Partidul Socialist, care se succedau unul pe altul la putere. Ultimele alegeri, cele din 20 decembrie 2015, au adus o slăbire importantă a acestor forţe politice tradiţionale şi ascensiunea unor noi partide disidente. Astfel, Partidul Popular, avându-l în frunte pe Mariano Rajoy, a obţinut procentele cele mai scăzute din 1993 (28,72% din totalul de voturi şi 123 catedre dintre cele 350 ale Parlamentului, faţă de 44,6% din voturi şi 186 catedre în 2011), în timp ce Partidul Socialist, condus de Pedro Sanchez, a înregistrat cel mai prost rezultat din istoria sa (22% din totalul de voturi şi 90 catedre, faţă de 28,73% din voturi şi 110 catedre la alegerile precedente, din 2011). 

Ascensiunea partidului de stânga Podemos - avându-l în frunte pe Pablo Iglesias, produs al aşa-zisei mişcări a "indignaţilor", precum şi a partidului de centru-dreapta Ciudadanos, condus de Albert Rivera (susţinut de o parte din mijloacele de informare în masă), pe locul al treilea şi respectiv al patrulea, cu procente înalte - (20,6% din voturi şi 69 catedre, respectiv 14% din voturi şi 40 catedre) - arată sfârşitul celor patruzeci de ani de sistem bipartid şi marchează o nouă perioadă pentru Spania.   

Acest rezultat, desigur, se datorează într-un grad foarte mare crizei financiare care afectează Europa. Politica antipopulară de austeritate care a fost aplicată cu fidelitate de către Mariano Rajoy în ultimii patru ani, în combinaţie cu scandalul corupţiei izbucnit în legătură cu partidul său, au modificat harta politică a Spaniei, conducând la apariţia unui nou cadru tetrapartit.  

Noua realitate parlamentară, unde niciunul dintre partide nu are majoritatea absolută, conduce inevitabil la un guvern de coaliţie, preferat după cum se vede de cea mai mare parte a spaniolilor sau la un nou scrutin. După patru ani de guvernare cu majoritate puternică, Spania se confruntă  în prezent cu perspectiva instabilităţii politice, care ameninţă şi celelalte state europene. Şi asta pentru că alianţele guvernamentale fragile şi partidele tradiţionale care au dominat scena politică a acestora timp de zeci de ani resimt intens efectele presante ale recesiunii financiare îndelungate şi a valului imigraţiei care sporeşte.    

Noul guvern spaniol, când va rezulta, cu sau fără alte noi alegeri, se va confrunta imediat cu provocări şi probleme deosebit de grave. Cu toate că această economie europeană a ieşit din recesiune şi a intrat pe drumul redresării, vor fi necesari ani mulţi fără regrese pentru recuperarea terenului pierdut. În caz contrar, dacă economia spaniolă va da înapoi din nou, această redresare temporară va semăna cu pasul suspendat al berzei.  

Ţara este a doua ca procent al şomajului (21,18%) în Zona Euro, după Grecia, numărul şomerilor spanioli depăşind 5 milioane de oameni. Sărăcia creşte zilnic, ameninţând cu dezagregarea structurile sociale ale ţării. "Sărăcia este cea mai crudă formă de violenţă" - declara cândva Mahatma Ghandi. Aplicarea politicii neoliberale extreme sporeşte continuu decalajul dintre bogaţi şi săraci. Circa 22,2% din gospodării, în baza ultimelor date cunoscute de la Institutului Naţional de Statistică (INE) din Spania, în anul 2013 trăia sub pragul de sărăcie, adică beneficia de un venit mai mic de 60% din venitul mediu naţional disponibil, o parte în creştere din populaţie. Mulţi cetăţeni trăiesc astăzi fără căldură şi fără energie electrică, nenumărate familii se confruntă cu pericolul de a fi evacuate fără a avea o altă locuinţă (34.680 prime case, adică 95 pe zi, au fost sechestrate în 2014 de bănci pentru a fi vândute - conform INE), mulţi pensionari nu-şi pot plăti medicamentele. De asemenea, mai mult de 1 din 3 copii, sau 2,6 milioane, se confruntă în prezent cu pericolul sărăciei şi al izolării sociale, conform datelor recente ale Comisiei Europene. Procentele înalte ale şomajului pe termen lung, combinate cu reducerile drastice ale cheltuielilor pentru sănătate şi învăţământ, au dus mai multe familii şi copii în sărăcie - în ciuda redresării economice. 

Datoria publică prezintă o tendinţă de sporire continuă şi, în baza ultimelor date oficiale, se ridică la 98,8% din PIB apropiindu-se de nivelul înalt de 100% pe care l-a atins sau l-a depăşit în anii 1900 şi 1909. Economia informală (neagră) este calculată la 25% din PIB, şi anume 235 miliarde euro care nu au fost declarate, lipsind astfel statul spaniol de resurse financiare foarte importante.  

În acelaşi timp, noul guvern spaniol va avea de întâmpinat problema arzătoare a Cataloniei. Ascensiunea la preşedenţia acestei provincii a separatistului Carles Puigdemont, care va fi însărcinat cu demararea procedurii secesiunii, constituie un semnal răsunător de pericol. "Trebuie să începem procedura de creare a unui stat independent în Catalonia, aşa încât hotărârile guvernului catalan să fie suverane", a declarat acesta în 10 ianuarie 2016, ovaţionat de deputaţi, cu câteva ore înainte ca parlamentul catalan să-l aleagă şef al guvernului local şi succesor al lui Artur Mas.  

Efectele imediate ale declarării unilaterale a independenţei Catalonei, care este cea mai bogată zonă a Spaniei, cu un produs de aproximativ 200 miliarde euro, vor fi fără îndoială deosebit de dureroase: Spania va pierde 16% din populaţie, 25% din exporturi şi 19% din PIB - conform OCDE. Peste 586.000 întreprinderi au sediul în Catalonia, dintre acestea 2.150 mari, cu peste 200 muncitori fiecare, cum sunt Gas Natura şi colosul producţiei de îmbrăcăminte Mango. În Catalonia se află şi fabrica grupului Volkswagen, care produce autoturismele firmei Seat.  

Barcelona, de altfel, constituie cu mare diferenţă prima destinaţie turistică în întreaga ţară şi una dintre atracţiile de vârf din lumea întreagă, cu venituri nete imense de pe urma activităţii din acest domeniu. În acelaşi timp, atât în domeniul comercial, cât şi în cel industrial, Barcelona constituie poate cel mai important pilon al economiei spaniole. Tendinţa de secesiune a Cataloniei, trebuie să subliniem în acest punct, a luat naştere şi a crescut ca urmare a pliticii de austeritate impusă de Bruxelles şi Berlin Spaniei şi, desigur, Zonei Euro în totalitate. Acesta este şi motivul principal pentru care catalanii doresc să devină cel puţin autonomi. Doresc să aibă legi proprii, iar taxele lor să nu mai plece la Madrid pentru a plăti programele de austeritate. Motivele riftului ce se întrevede sunt, deci, întâi şi întâi de ordin financiar.  

În concluzie, politica de austeritate extremă a dăunat vizibil şi în grad deosebit de înalt Spaniei, la fel ca şi celorlalte ţări ale Zonei Euro. Este necesară, deci, din partea noului guvern spaniol care se va afla la o răscruce de drumuri istorică, conceperea unei politici clar progresiste, bazată pe remodelarea Constituţiei, în sensul unor reforme sociale concrete populare, stopării privatizărilor necontrolate afectate printre altele şi de lipsa transparenţei, precum şi pe protecţia primei case pentru păturile sociale cu venituri scăzute. Este - de asemenea - necesară combaterea efectivă a evaziunii fiscale şi a criminalităţii financiare, dar şi restructurarea oportună a modelului de producţie şi atenuarea importantă a marilor dezechilibre structurale, cum sunt şomajul, deficitul bugetar şi datoria publică.

 

Pin It