Editorial LA ŢINTĂ - De la Brexit-ul britanic la desfundarea de canale argeşeană
Cam aşa s-ar putea caracteriza pentru noi, locuitorii din Curtea de Argeş, sfârşitul săptămânii trecute. Cei care ne batem cu pumnii în piept că suntem europeni responsabili, încercam să desluşim cum s-ar traduce în româneşte decizia cetăţenilor Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord de a se rupe de Uniunea Europeană. Deputatul Mircea Drăghici lansa o metaforă conform căreia cineva astupase inconştient cu pământ tunelul de sub Canalul Mânecii. Noi, ceilalţi, ce nu aveam valenţe literare, ne întrebam ce se va întâmpla cu sutele de mii de compatrioţi care-şi găsiseră în insulă un rost în viaţă. Şi cum fiecare dintre noi aveam cel puţin un prieten acolo, nu ştiam care le va fi soarta dacă se vor întoarce acasă şi vor îngroşa rândurile şomerilor din ţară. Deocamdată cei 300.000 români din Regatul Unic trimit anual 500 milioane euro acasă, la familii. Rezervorul acesta de bunăstare se poate închide brutal. Mai mult, nu se poate exclude posibilitatea ca şi alte ţinuturi din Europa, unde sunt muncitori de acelaşi sânge cu noi, să opteze pentru o astfel de soluţie într-un viitor greu de estimat. Se îndreaptă oare acum Marea Britanie spre dezmembrarea teritorială, cât timp Londra refuză ruperea de structurile europene, Scoţia şi Irlanda de Nord aşişderea? Se va mai găsi oare un alt Cmeron care să mai aibă curajul să rişte organizarea altui referendum pentru autodeterminarea Scoţiei, Irlandei de Nord, a Ţării Galilor?... Sau ce se va întâmpla pe continent, unde Catalunya visează la separarea de Spania, şi alte provincii istorice de trupul ţărilor în care fiinţează de secole? Nu vreau să pun în discuţie acum jocurile făcute de o anumită minoritate privilegiată din România, care e gata să facă şi pe dracu-n patru numai să rupă din nou teritoriul Transilvaniei de ţara-mamă. Tocmai de aceea încălcările repetate ale Constituţiei şi legilor ţării noastre nu mai poate fi tolerată!
Trăim în Europa şi nu putem ignora pierderea a o mie de miliarde de dolari în numai câteva zile după nefericita decizie a Brexit-ului. Aflăm apoi că mai bine de jumătate din rezerva de aur a României - cam 60 t - se află depozitată la Londra. Oare se va repeta dezastrul din 1916, când avuţia ţării ameninţată de ocupaţia trupelor Puterilor Centrale, a fost dusă la Moscova şi nu s-a mai întors decât în mică parte?... Din păcate, îngrijorarea celor care nu şi-au pierdut raţiunea este justificată: noi avem nişte conducători ai ţării eminamente balcanici, care şi-au dovedit de prea multe ori incapacitatea gestionării unor situaţii grave de criză. Iar cei cu care ne-a pricopsit strada sau machiavelismul politicienilor de vârf sunt vai mama noastră! Într-un moment în care ar trebui să strângem rândurile, realizând o unitate naţională greu de distrus, constatăm că nu prea avem în jurul cui s-o facem. Şi mă refer la spiritele lucide, nu la tembelii care-şi bat joc de orice. Mai clar, vinerea trecută, s-a validat noua administraţie publică din Curtea de Argeş. La scurt timp, o rupere de nori a transformat în Dunăre ceea ce numim Bulevardul Basarabilor. În faţa Bisericii Sf. Gheorghe există o gură de canalizare care a creat probleme istorice, nerezolvate de cei care au în fişa postului acest lucru. Primarul Panţurescu şi vicele Jubleanu au intrat în apă până la brâu să scoată cu mâinile goale mizeria din acea gură nenorocită de canal, care reprezintă - după părerea unora imaginea administraţiei precedente, care a tolerat situaţia. Şi ca totul să fie mioritic, cei ce făceau treburile murdare pentru care nu erau plătiţi, riscau să fie călcaţi de maşinile care nici gând să ocolească artera inundată. Mai mult, au fost luaţi la mişto de facebook-iştii care şi-au făcut un scop în viaţă din a comenta ceea ce nu înţeleg. Panţurescu şi Jubleanu au dovedit capacitatea de a se implica - aşa cum au promis, intrând în rahatul altora ca să scape turma - cu prea mult spirit gospodăresc pentru gusturile nimicurilor frustrate, care valorează fix cât reziduurile bio pe care le produc zilnic. Că Europa nu ne iubeşte pentru că ne datorează prea mult, este de înţeles. Dar că noi ne urâm atât de mult între noi încât să ne batem joc de exemplele pe care ar trebui să le urmăm, dovedeşte fără putinţă de contrazicere că ne merităm soarta, cât timp tolerăm asemenea atitudini!
