Jurnal de misiune, episodul 16
18 iunie. Zilele se predau una câte una nemilosului trecut. Soarele răsare uneori mândru, trimiţând încă din zori săgeţi de foc, alteori încruntat, acoperit de o perdea densă de praf. Muzica aeroportului vecin cu noi, rapsodia motoarelor de avion, a elicelor de elicopter nu încetează niciodată. Mi-e dor iarăşi de liniştea unei dimineţi la munte. Fiecare zi înseamnă oameni grăbiţi mergând matinali la sala de sport, aroma cafelei de dimineaţă, servită la terasa improvizată care seara devine o adevărată tribună a Mondialului din Rusia, tropăitul bocancilor pe hol în miez de noapte ce confirmă celor care nu au somn că încă un pluton a terminat misiunea.
Sunetul metalic al armelor, pocnitul mâinilor înmănuşate înainte de a îmbarca în maşinile de luptă şi de a auzi sinistrul efect sonor al închiderii trapei, vocile atât de cunoscute din staţia radio, autobuzele de seară ce schimbă "tigrii" de la punctul de control, "praetorienii" ce sparg primii liniştea nopţilor de vară în punctul de comandă, strânsul mâinilor transmisioniştilor ce schimbă tura, şedinţele, aceste repere ce împart cu o frecvenţă uluitoare timpul, apusurile frumoase ce ascund soarele după munţi, toate acestea scriu pagina unei alte zile a vânătorilor de munte în ţara de praf şi de piatră. Peste zece zile, pentru câţiva dintre noi vor fi trecut cinci luni de la ziua geroasă în care tremuram pe un platou al Bazei 90 Aeriană, în timp ce în Afganistan ne aşteaptau mai mult de 180 de file albe ale unei epopei care pe noi ne avea drept personaje.
Am vorbit azi cu David. Pentru el, fiecare zi de absenţă a mea a însemnat o pagină din "Poeziile" lui Eminescu. Mi-a spus că "am ajuns la <<Memento mori>>" şi că poemul este scris pe mai multe zile din iunie. Este, poate, o poezie prea grea pentru un băieţel de 8 ani, dar nu mai grea ca dorul ce simt cum îi modelează zi de zi sufletul! Când va începe şcoala şi ultima filă din cartea-calendar va fi demult citită, vom fi din nou alături, cei mai buni prieteni din lume, iar volumul va fi suvenirul cel mai frumos al celor şapte luni în care versul lui Eminescu ne-a contabilizat timpul ce a trecut, timpul ce a mai rămas.
19 iunie. Seara s-a aşezat peste campul nostru, liniştită cum nu a mai fost alta până acum. Din moscheea aflată nu departe de noi o voce ruptă parcă din anii în care Afganistanul era regat şi trăia în pace cheamă la rugăciune. Mă întreb pentru ce se roagă un afgan. Sunt 16 ani de când venim aici, în ţara de praf şi de piatră şi zeci de ani în care pacea a lipsit cu desăvârşire. În toţi aceşti ani, copiii acestor locuri au crescut alergând după maşini de luptă, prinzând dulciurile şi apa oferite de militari sau aruncând cu pietre în urma patrulelor, moartea a devenit atât de firească precum cele o sută de zile de praf, sărbătorile s-au transformat în posibile zile de masacru, noi am pierdut 29 de suflete, iar pierderile lor sfidează sigur orice idee de statistică! Nu am văzut ochi mai frumoşi, mai adânci decât ai copiilor afgani nicăieri, niciodată... Mă întreb dacă vreodată toate acestea vor fi doar amintiri urâte dintr-o eră aproape uitată a Afganistanului, dacă acest colţ de Asie va reuşi vreodată să se elibereze de teroare, de ură, de fanatism, dacă vor creşte vreodată aici copii fără acea umbră a maturizării forţate în priviri!
Aproape de mine, câţiva băieţi de la Lion 3 lovesc ritmic tabla de darts. Zilele ce au mai rămas până la finalul misiunii sunt şi ultimele mele zile în batalionul căruia i-am oferit totul, rămânându-i însă pentru totdeauna dator! Printre cei ce ţintesc tabla este şi Bogdan Neferu şi, în timp ce îl privesc, revăd pe repede înainte lunile din Massoud-ul de la poalele munţilor, unde în urmă cu 10 ani ascultam împreună o altă voce chemând la rugăciune, seara în care, după zile de boală în care slăbise enorm, a intrat în post şi am mers să îi duc mâncarea acolo, rămânând apoi împreună, un sublocotenent şi un caporal, cei mai buni camarazi din lumea toată, nopţile în care, urcaţi pe vârful celui mai apropiat munte, vegheam odihna băieţilor din micuţa bază, zilele în care cutreieram cu trei transportoare drumurile de pământ din Zabul-ul ce astăzi este mai însângerat ca niciodată, sărbătoarea Sfintei Marii din acel an şi pepenii cu care am îndulcit-o! Au trecut 10 ani şi atâtea s-au schimbat în vieţile noastre, în batalionul nostru, în ţara noastră. Doar Afganistanul pare că a încremenit în clipa asta de teroare şi ură, de fanatism şi lipsă de speranţă, în clipa asta în care în moscheile lui oamenii se roagă şi eu nu ştiu dacă ei mai pot măcar spera că odată va fi pace şi aici!
20 iunie. Am oferit azi unui prieten o emblemă a batalionului nostru şi în momentul acela am realizat că avem printre noi un om, un ofiţer care a fost martorul ultimilor douăzeci de ani ai unităţii noastre. În vremuri în care Afganistanul sau Kossovo erau doar pagini din manualul de geografie, în zile în care vânătorii de munte spărgeau liniştea munţilor plecând în aplicaţii lungi cu caii lor, locotenentul Biţă mergea pe aleea celei mai frumoase unităţi militare din România către platoul străjuit de seculara statuie a maiorului Giurescu. Era decembrie 1998. În următorii douăzeci de ani, batalionul din Muscel a fost pentru multe cadre o haltă în călătoria către o carieră bine planificată, mulţi oameni au venit şi au plecat, iar unitatea şi-a revendicat locul ei în istoria armatei noastre în teatrele de operaţiuni. În 1998, eu eram în primul an al Liceului Militar, iar locotenentul Biţă intra pe poarta unităţii în care viaţa m-a repartizat în 2007. Iar emblema de care suntem atât de mândri, oficializată în 2008, a fost susţinută de el în faţa unei comisii. Îl văd azi zilnic în baza militară din Kandahar, purtând grade de locotenent colonel, cu din ce în ce mai mult argint în păr, la fel de energic însă atunci când este vorba despre batalion, emblemă, drapel de luptă sau tradiţie. În orice istorie, reperele sunt esenţiale! Pentru vânătorii de munte de la Câmpulung, ofiţerul ce este de câţiva ani şef al operaţiunilor este unul dintre ele, iar devotamentul lui sincer pentru unitatea căreia i-a închinat aproape toată cariera este suficient pentru a-i fixa numele în paginile nescrise ale istoriei vulturilor musceleni.
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
