Misiunile militarilor români în străinătate: 90% inteligenţă, 10% practică!
O plasă de camuflaj ridicată la cinci, şase metri şi o prelată deasupra ei acoperă o platformă betonată de 400 de metri pătraţi. Soarele, pe unde-şi găseşte loc, şi praful, ridicat de orice mic curent de aer, nu se încurcă în plastic şi se întâlnesc undeva la jumătatea spaţiului creând, la ora prânzului, o atmosferă încărcată. În spate, o prelată, obosită de anotimpurile trecute, protejează şi ea de pulsaţiile de căldură şi lumină orbitoare. Câteva fişete şi mese metalice, mici, mari, late sau înguste stau gârbovite de greutatea piuliţelor şi a şuruburilor, care mai de care mai diverse şi a uneltelor de tot felul. Chei, şurubelniţe, cutii cu ulei de motor şi cutii de viteze, piese de maşină stau răbdătoare aşteptându-şi împlinirea menirii. Cabluri, vinciuri şi o rampă, un polizor, o menghină, o pompă pentru curăţat motorul, construită cu câteva rotaţii în urmă, un dispozitiv de „freonizare”, baterii de MRAP (Mine-Resistant Ambush Protected) - maşina de luptă a batalionului de protecţia forţei - puse la încărcat conturează peisajul incert. Praful din belşug, praful pe care-l inspiri la fiecare gură de aer tras cu nesaţ să compenseze greutatea apăsătoare a arşiţei, dă o senzaţie de abandon.
O clipă durează reveria, pentru că apar şi personajele. Sunt cinci, dar toţi ca unul, pentru că aşa se lucrează la atelierul de mentenanţă din Elementul Naţional de Sprijin, ENS, în Baza Aeriană Kandahar, KAF, Afganistan. Trei specialişti, un mecanic şi şeful de atelier animă spaţiul când încep să meşterească la maşini, să repare tot felul de obiecte de pe inventarul ENS sau să dulgherească ce le mai solicită camarazii. Împărţirea pe funcţii este doar tributul dat statului de organizare, pentru că fiecare dintre ei face orice este nevoie în atelier. Munca lor a început de mai puţin de o săptămână, dar este deja apreciată de camarazii din batalionul care este la datorie pe KAF şi pentru care lucrează, în principal, mentenanţa ENS.
"Am o echipă formidabilă, constituită din oameni deosebiţi, cu mai multe misiuni la activ, dar şi unul la prima misiune. Nu întâmplător echipa este formidabilă, pentru că a trecut printr-un proces de selecţie riguros şi asta spune multe", afirmă şeful atelierului, plutonierul-adjutant principal Aurelian Stătulescu. Este la a doua misiune în Afganistan şi acasă îl aşteaptă soţia şi o fată în vârstă de 13 ani, care se pregăteşte de examenul de Evaluare Naţională. Pentru funcţia lui au fost nouă candidaţi la selecţie, mai ceva ca la Medicină, aşa că n-am de ce să mă îndoiesc de spusele sale. E adevărat că foloseşte adjectivul „formidabil” de trei ori în conversaţie, dar asta doar pentru că este o persoană expansivă şi nici realitatea nu-l contrazice!
Programul atelierului de mentenanţă începe cu un briefing de informare, după care, în funcţie de cazurile zilei, se începe activitatea de întreţinere, reparaţii etc. Activitatea recurentă este verificarea la 12 zile a MRAP-urilor, care presupune trecerea pe la toate sistemele maşinii de luptă. Procesul este executat de militarul care operează tehnica, iar acolo unde nivelul de competenţă îl depăşeşte intervine echipa de mentenanţă a ENS. Operaţiunile se fac sub directa supraveghere a echipei specializate din cadrul atelierului.
„Sună simplu întreţinerea, verificarea şi <<refreonizarea>> instalaţiei de aer condiţionat la MRAP, dar în spate este o muncă imensă, de curăţire a instalaţiei, de verificare... Este o activitate frecventă de întreţinere a vehiculelor, datorită climei de aici şi a prafului pe care MRAP-ul îl antrenează în cursul deplasării şi de aici foarte multe probleme ale instalaţiei de climatizare”, descrie Stătulescu una dintre „operaţiile” prin care trece vehiculul.
MRAp-ul este un vehicul robust, care a salvat de multe ori viaţa militarilor, dar utilizarea pe drumurile prăfuite ale Kandaharului nu rămâne fără urmări. Curelele accesoriilor se uzează de la temperaturile ridicate, lichidele de lubrifiere trebuie completate des, filtrele de aer se îmbâcsesc repede, şuruburile de strângere a trapei din spate datorită vibraţiilor cedează, se desfac sau se rup. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, pentru că efectele nedorite pe timpul misiunilor pot să aibă urmări dezastruoase.
„Facem cam de toate, inclusiv electrică auto; experienţa acumulată în ţară, aici îşi spune cuvântul şi ne este de folos. Nimic până acum nu mi se pare dificil; sunt militar bătrân, la a patra misiune”, îmi spune plutonierul-major Constantin Comănescu, subofiţer specialist. „Înainte am fost la paletizare, acum e o nouă activitate, o nouă provocare. Faţă de prima misiune din 2009, m-am acomodat foarte bine, nu mai am aceleaşi probleme pe care le au colegii care sunt pentru prima dată aici: stresul unui posibil atac cu rachete, atac terestru, clima, timpul de odihnă...”. Are doi băieţi, unul de 13 şi altul de 7 ani. „Le este destul de greu, la fel şi mie, că nu sunt lângă ei; cu cel mare vorbesc în fiecare seară, cel mic e ocupat cu tableta şi telefonul, n-are timp să mă bage în seamă... Cu soţia vorbesc ori de câte ori avem timp amândoi”.
Militarii de la atelierul de mentenanţă au experienţă şi, în plus, se declară mulţumiţi de disponibilitatea în transmiterea informaţiilor a colegilor din rotaţia a IX-a, pe care i-au schimbat în teatrul de operaţiuni. Le-au spus problemele de care s-au lovit, modul de rezolvare şi, nu în ultimul rând, le-au prezentat partenerii americani, care le pun la dispoziţie piesele de schimb, carburanţii, lubrifianţii şi lichidele speciale necesare bunei funcţionări a tehnicii Batalionului 495 Paraşutişti şi a ENS.
Despre caporalul Alin Şutelcă, mecanic, la a doua misiune în Afganistan, şeful atelierului de mentenanţă spune că are ce să-i înveţe pe toţi ceilalţi. „Încă din perioada pregătirii îl găseam în afara programului în parcare, ajutându-şi colegii şi tot timpul şurubărea ceva. Un camarad excepţional!” „În prima misiune m-am specializat şi oricum, mecanica este aceeaşi", spune Şutelcă. "Am făcut liceul mecanic şi-mi place să pun pe picioare cât mai multe fiare vechi şi să le fac să meargă, asta-mi dă o mare satisfacţie!” Cu atitudinea asta, locul lui nu poate fi decât în armată! „MRAP-urile au multe sisteme electrice. Partea electrică îmi place cel mai mult; cu cât mai complicată problema, cu atât mai bine. Am o satisfacţie foarte mare când văd că vine o maşină cât mai stricată şi o reparăm cu ce putem”. Militarul are două fetiţe, de 2 şi 9 ani şi în ţară este mecanic, şofer, tâmplar şi „orice e nevoie”. În Afganistan, în plus, este şi frizerul neoficial al atelierului.
Subofiţer specialist şi administratorul atelierului de mentenaţă este maistrul militar clasa a II-a Sandu Simioana. Este tatăl unei fete de 9 ani, Beatrice, despre care, tot şeful atelierului, plutonierul-adjutant principal Stătulescu, spune că-i încântă în fiecare seară cu muzica ei. Este o foarte tânără şi talentată cântăreaţă de muzică populară, ale cărei videoclipuri le puteşi găsi pe YouTube. Maistrul Simioana este la a doua misiune, prima, în 2011, ca instructor în arma tancuri, parte din ANA Training (misiunea de instruire a armatei afgane). „Acolo am făcut mai mult pregătire, le-am făcut şi simulatoare pentru tancuri din piesele pe care le aveau în parcul rece, am secţionat un motor de tanc pentru învăţare. Sunt misiuni frumoase, dacă-ţi plac; de riscuri nu vorbim, pentru că fiecare meserie are riscurile ei...”.
În primele 5 zile după preluarea misiunii, echipa atelierului de mentenanţă a executat 18 verificări la 12 zile ale MRAP-urilor, 15 verificări tehnice şi 8 reparaţii curente. Cea mai dificilă mi s-a părut mie a fi înlocuirea unei plase laterale anti-cumulative de pe MRAP: 500 de kilograme de oţel şi plumb - plasa trebuie potrivită cu fineţe la locul ei. Adjutantul-principal Stătulescu mă contrazice: „Activităţile de mentenanţă au la bază 90% inteligenţă şi 10% activităţi practice, să ştii să ţii cheia în mână”. Din nou n-am de ce să mă îndoiesc, mai ales că pregătirea pentru misiune, în ţară, au făcut-o de pe documente şi scheme, pentru că nu există un MRAP la Centrul 125 Mentenanţă, locul de desfăşurare a activităţii.
De pregătirea psihică a celui mai tânăr membru al echipei de mentenanţă, sergentul-major Marius Tătăruş, s-a ocupat mai multă lume... „Am acumulat informaţii şi din stânga, şi din dreapta şi am încercat să-mi fac un film despre ceea ce voi găsi aici, în teatru. Nici nu ştiu dacă mă gândeam la ceva anume... Nu pot spune că mi s-a părut ceva dificil, poate căldura, dar nu-mi provoacă probleme. Cred că m-am acomodat destul de bine, am avut oarece emoţii, dar sunt foarte bine”, spune el. Are doi copii, un băieţel care a împlinit 2 ani acum câteva zile şi o fetiţă care face 4, în februarie. „Fiica mea îmi spune tot timpul când vorbesc cu ea că mai sunt puţine zile şi vin acasă, că ştiţi cum sunt fetele, apropiate de taţi. Eu o duceam la grădiniţă în fiecare dimineaţă şi acum o întreabă pe soţia mea: <<Când vine tati?, Când mă duce tati?>>.
Vin din garnizoane diferite, au specialităţi diferite şi fiecare are abordarea lui specială. S-au cunoscut şi au format o echipă pe timpul pregătirii, conştienţi fiind că sunt rezultatul unui proces de selecţie care i-a ales pe cei mai buni dintre cei buni. Au încredere unul în altul şi formează o echipă unită, pentru că într-un mediu ostil, şi teatrul de operaţiuni Afganistan nu poate fi definit altfel, coeziunea grupului este unul din factorii determinanţi ai reuşitei misiunii!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
