ADNE românesc în misiune NATO
Un gard de sârmă de peste doi metri - cu o plasă verde de plastic întinsă pe toată lungimea lui, prăfuită ca tot ceea ce mişcă şi nu mişcă aici şi în spatele căreia se vede un zid de beton format din bucăţi de „T-wall” (un fel de prefabricat de beton cu armătură de oţel conceput să reziste la explozii) - delimitează de restul Bazei Aeriene Kandahar Comandamentul de instruire, consiliere şi asistenţă Sud, al misiunii NATO „Resolute Support”. TAAC-Sud, acronimul din engleză, este denumirea sub care toată lumea de aici ştie acest comandament. Există şase TAAC-uri în Afganistan, câte unul pentru Nord, Sud, Est şi Vest şi alte două pentru sud-est şi sud-vest. Fiecare comandament regional are responsabilitate asupra unei zone din ţara central-asiatică. TAAC-S are zona de responsabilitate extinsă asupra provinciilor Kandahar, Uruzgan, Zabul şi Daikundi. Bulgaria, Polonia, România, Statele Unite ale Americii şi Ucraina sunt, în ordine doar alfabetică, naţiunile care contribuie cu personal în acest comandament.
Câteva clădiri dispuse oarecum în jurul unei piaţete minuscule, denumită, cu umor anglo-saxon, „Rock Garden” (grădina de piatră), adăpostesc câteva sute de oameni a căror misiune aici, în Afganistan, este delimitată de cea a „Resolute Support”: o misiune non-combat, care susţine prin instruire şi consiliere sistemul naţional de apărare şi forţe de securitate afgan, ANDSF (Afghan National Defense and Security Forces). Zece militari români, cinci ofiţeri, patru subofiţeri şi un maistru militar au misiunea de a susţine activitatea TAAC-S prin sarcinile pe care le îndeplinesc. Deşi funcţiile pe care le deţin în ţară sunt din cele mai diverse şi fără legătură cu consilierea, au câteva atuuri care-i fac extrem de utili şi apreciaţi aici.
Adaptabilitatea este una dintre calităţile care le-au fost testate de la început. „Am plecat din ţară ştiind că vom avea un tip de activităţi şi aici, datorită faptului că s-au întâmplat tot felul de schimbări, executăm altfel de activităţi. Dar noi, românii, suntem adaptabili şi ştim să ne descurcăm în condiţii de criză sau mai stresante şi am făcut faţă cu brio, în cele şapte luni de misiune de până acum, toţi cei din detaşament. Partenerii americani sunt mulţumiţi de activitatea noastră, la fel şi cei veniţi din ţară s-au declarat mulţumiţi de activitatea noastră”, îmi spune maiorul Marian Mihalache, consilier pe linie de operaţii la Comandamentul regional al poliţiei din Kandahar şi pe linie de guvernare. Consilierea guvernanţilor, a politicienilor locali şi a liderilor tribali a primit-o ca sarcină după ce conducerea TAAC-ului s-a asigurat că prima îndatorire pe care o avea era îndeplinită cu succes. Acum trebuie să aducă în TAAC-S, prin rapoarte, imaginea cât mai clară din teren a percepţiei asupra acţiunilor coaliţiei, pentru a se vedea nivelul de susţinere din partea populaţiei civile a misiunii NATO, dar şi a ANDSF. „Am primit sarcina de a-i consilia pe guvernatorii districtuali (17 oameni) din provincia Kandahar. Lucrez şi cu lideri tribali şi cu o parte din politicienii de aici din zonă (peste 60 de persoane). E o activitate care mă ţine în priză, mi-a ocupat tot timpul şi asta e un lucru bun. Fiind reprezentanţii puterii guvernamentale în districte, cel mai important este să primim informaţii de la ei; cum vede populaţia locală activitatea coaliţiei; care este percepţia faţă de forţele ANDSF dislocate în teritoriu; sunt informaţii pe care nu le putem obţine de la altcineva în afara politicienilor, guvernatorilor", spune el.
Căpitanul Vasile Cristian Andreica, consilier la Centrul Regional de Instruire Kandahar şi consilier al Brigăzii 2 ANCOF, poliţia afgană, este un alt exemplu al adaptabilităţii militarilor români „din mers”. A preluat şi funcţia de consilier ANCOF, pentru că la Centrul de instruire nu prea sunt cursanţi. „Resursa umană este o problemă a armatei afgane”, spune el. Nici cu Brigada 2 nu a fost simplu, pentru că pierduseră legătura cu TAAC-S cu mai bine de un an înainte să preia Andreica funcţia şi perioada lungă de timp fără contact prea mare i-a făcut reticenţi. „Este greu să recapeţi încrederea lor, e nevoie de mult timp. Este vorba despre o mediere între partenerul american şi brigada cu necesităţile ei. Încerc pe toată părţile, pe linie de personal, de cursuri, i-am susţinut pe linie de logistică, aprovizionare cu carburant, care iarăşi este o mare problemă. Încerc să-i sprijin şi să-i sfătuiesc pozitiv în tot ce fac. Sper ca viitorul coleg să aibă succes mai mare, ca urmare a ceea ce fac eu acum”.
Disponibilitatea este un alt atu în teatrul de operaţii. Faptul că s-au obişnuit din ţară să nu spună niciodată „NU!” unei misiuni le dă un grad mare de flexibilitate, apreciat de partenerii de coaliţie. Luaţi spre exemplu pregătirea medicală. Toate cursurile sunt concepute la standarde NATO, doar că în parte, conţinutul cursurilor nu este aplicabil armatei afgane, ale cărei resurse sunt în anumite domenii insuficiente, dacă nu inexistente. Plutonierul-major Mihăiţă Ciocate este consilier pe probleme medicale. Acest lucru presupune instruirea propriu-zisă a cursurilor CLS (Combat Life Saver - curs de prim ajutor), până la consiliere pe probleme de servicii medicale, logistică ş.a. Dar realitatea din teren impune o altă abordare uneori: „Unii cursanţi sunt foarte receptivi şi vor să afle mai mult, de aceea avem şi cursuri avansate, adică TCC (Tactical Combat Casualty Care). Implică mai multe cunoştinţe medicale, dar problema lor cea mai mare este evacuarea medicală, de la punctul incidentului până la prima clinică medicală. Nu au ambulanţe sau MEDEVAC aerian pentru a transporta răniţii. Şi atunci este important să-i învăţăm să menţină victima în viaţă până la eventuala evacuare, cât se poate de mult. Şansele cresc când ştiu ce să facă pentru a menţine victima într-o stare care să permită evacuarea în siguranţă. Cu resursele limitate pe care le deţin, îi facem să înţeleagă cât de importante sunt acţiunile în primele minute de după un incident. Cursul CLS durează de la cinci zile la două săptămâni, iar cel de TCC poate dura şi două luni de zile. Dar pentru că ei au servicii şi alte activităţi, încercăm să restrângem cursurile într-un pachet de cunoştinţe solide, care să permită şi absolvirea”, explică Ciocate. L-am întrebat dacă şi-ar încredinţa viaţa unui cursant de-al său, ţinând cont de limitările impuse de situaţie. Răspunsul a fost prompt: „Fiind căliţi de atâţia ani de război, sunt oameni care nu cunosc frica şi am încredere în felul în care va gestiona o situaţie de criză fiecare cursant pe care-l antrenăm pentru acordarea primului ajutor”.
Normalitatea pe care o imprimă relaţiilor de muncă şi de viaţă este o altă constantă a misiunii în Afganistan, un atribut care-i face să vadă cu o mai mare detaşare perioada mai lungă pentru care sunt dislocaţi în teatrul de operaţii, pentru că detaşamentele care lucrează în cadrul TAAC-urilor sunt aici pentru nouă luni. „Este foarte greu. Chiar dacă la prima vedere toţi ne invidiau că suntem aici nouă luni, vreau să-i liniştesc: e foarte greu! Niciodată nu am stat atât de mult departe de casă şi de familie”, spune maiorul Cristian Ţenghel, consilier al locţiitorului comandantului Corpului 205 al Armatei Naţionale Afgane, ANA. „Până acum activitatea a decurs bine, chiar foarte bine, ne-am integrat în cadrul TAAC-S. Partenerii ne-au primit ca pe nişte militari de-ai lor. Cu partenerul afgan ne înţelegem, per total, foarte bine, au toată deschiderea pentru români. Noi încercăm să transpunem intenţia comandantului misiunii <<Resolute Support>> în acţiunile forţelor ANDSF. Încercăm să-i determinăm pe cei din ANDSF să urmeze şi să respecte acea intenţie. Unii sunt cooperanţi şi receptivi, alţii nu. Unii zic da, dar nu se întâmplă nimic. Alţii sunt reticenţi din prima. E ca şi la noi, fiecare cu personalitatea lui”, explică el dinamica relaţiilor cu partenerii afgani.
Căpitanul Mihai Pop este consilier în domeniul logistic pentru poliţia afgană. Prin programele de pregătire pe care le desfăşoară în centrul regional afgan şi în centrul de pregătire din Baza Aeriană Kandahar se încearcă ridicarea nivelului de instruire al poliţiei. „O misiune complexă în care încercăm să rezolvăm problemele de zi cu zi, speciale sau obişnuite, pe care le întâmpină partenerii afgani. Organizăm şi seminarii cu liderii poliţiei în care dezvoltăm subiecte legate de lidership, pregătire ş.a.m.d. Activitatea de zi cu zi e una plăcută, pentru că fac ceea ce-mi place şi încerc să-mi depăşesc limitele. După primele cinci luni de misiune, când îi vedeam pe camarazii de la Batalionul de Protecţia Forţei pregătindu-se de plecare, a fost un pic demoralizant, pentru că noi mai aveam atât de mult de rămas, dar am trecut cu bine peste şi încerc să-mi ocup timpul cu multe activităţi, ca să finalizez misiunea cu bine”.
Plutonier-major Romeo Mac este instructor de artilerie în Regional Military Training Center, o bază de pregătire unde batalioane din cadrul Corpului 205 ANA trimit cursanţi pentru a fi pregătiţi în Arma Artilerie. Mac vorbeşte cu multă siguranţă despre cursurile de artilerie şi rezultatele obţinute în urma acestora: „Cursurile sunt construite după tipar NATO, pentru că se urmăreşte standardizarea pregătirii, astfel încât să fim în măsură să executăm misiuni în comun oricând. La momentul în care se prezintă la cursuri, toţi sunt entuziaşti şi dornici să acumuleze cunoştinţe. Şi metodele sunt verificate, eficiente şi obţinem rezultate foarte bune”. În ziua când am vorbit cu el, fiica sa împlinea 5 ani. Deşi cu câteva zile mai târziu, urările de „La mulţi ani!” ale tatălui sperăm să aibă acelaşi efect ca în ziua aniversară!
Empatia reprezintă un alt punct tare al românilor în teatrul de operaţii. Reuşesc să se înţeleagă mai uşor cu partenerii afgani şi să stabilească relaţii mai apropiate, care-i ajută în îndeplinirea misiunilor. Căpitanul Daniel Ciobanu este consilier pe linie de mentenanţă la Corpul 205 ANA. A avut 45 de misiuni în afara bazei în cele şapte luni de misiune, toate la brigăzile şi batalioanele Corpului 205, încercând să le arate cum pot să-şi crească nivelul de operativitate al tehnicii, cum să colaboreze între ei pe verticală şi orizontală. Dar nu se limitează la asta şi încearcă să le inducă o idee, că educaţia de acum înseamnă misiuni mai uşoare în viitor. „Încerc să le transmit că se va vedea o îmbunătăţirea a proceselor dacă trimit mai mulţi oameni la cursurile de mentenanţă. Asta mi-a ieşit foarte bine, pentru că în februarie aveau 4-5 oameni la cursuri, acum sunt în jur de 20; e un salt uriaş la nivelul corpului de armată! Am reuşit să le transmit ideea că au nevoie de cursuri dacă vor să facă ceva pe viitor, pentru că noi nu vom fi aici veşnic şi, la fel, nici firma contractoare care-i ajută acum să repare şi ţine cursurile de pregătire. Dar dacă noi nu mergem la ei să-i împingem, într-un fel, de la spate, să-i sunăm, să le spunem zi de zi, în ziua următoare e ca şi cum am fi şters cu buretele şi trebuie să o luăm de la capăt”.
Plutonier-adjutant Paul Stan, consilier pe linie de instrucţie, se ocupă cu monitorizarea recruţilor afgani veniţi din şcolile de specialitate din Kabul, care urmează să fie repartizaţi în Corpul 205 ANA. A observat că problema majoră a armatei afgane este dificultatea de a oferi motivaţia materială, spirituală sau de altă natură în a atrage oamenii în armată. Cu toate acestea, nivelul de educaţie al militarilor afgani este peste cel naţional, lucru important având în vedere gradul de alfabetizare al populaţiei. În relaţia cu partenerii afgani, detaliile, sau ceea ce pare detaliu, sunt importante pentru stabilirea unei conexiuni eficiente. „Şedinţa de consiliere începe cu saluturile tradiţionale, discuţii despre familie, despre sănătate, cum a fost activitatea de când nu ne-am văzut. Intrăm treptat în subiect şi în discuţiile pe care le avem planificate. Discutăm şi întrebăm despre nevoile lor, ei ne spun ce greutăţi întâmpină în procesul de instruire, în procesul de atragere al recruţilor în armată şi al militarilor la cursuri şi alte forme de pregătire şi planuri de viitor”, explică el ritualul comunicării cu afganii.
Echipa de consiliere din TAAC-S este o mică parte din cei peste 16.000 de militari NATO şi ai coaliţiei, care, prin misiunea „Resolute Support”, contribuie la crearea unui viitor mai sigur pentru poporul afgan. Într-o ţară a cărei istorie pare să se repete în buclă, prinsă la mijloc între interese geopolitice şi angajată constant în conflicte interne de la sfârşitul anilor '70 ai secolului trecut, pare că speranţa nu mai are loc. Cu toate acestea, alegerile prezidenţiale care au avut loc de curând, chiar dacă au însemnat o prezenţă la vot de numai 20-25% din cei înscrişi pe listele electorale, sunt, cred, un simbol pentru dorinţa oamenilor de a trăi într-o societate normală, mai ales dacă luăm în considerare faptul că talibanii au ameninţat şi chiar dus la îndeplinire atacuri cu explozibili în zonele secţiilor de votare; doar în Kandahar au fost dejucate 37 de potenţiale atacuri talibane... Dacă există speranţă pentru viitorul Afganistanului şi românii, prin militarii lor, au o contribuţie în înfăptuirea acestuia!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
