Prima dată în Afganistan - cum a fost experienţa mea
Ce mult am aşteptat misiunea asta! Cu o noapte înainte de zbor nu am putut să dorm. După 14 ore am ajuns în baza militară din Kandahar. Frig. Zgomot de drone. Clădiri joase. Buncăre. Mult praf. Primim vestă antiglonţ, cască, armament şi muniţie. Ni se face prelucrarea de securitate şi suntem îndrumaţi spre camere. O dronă trece zgomotos deasupra noastră. Privesc cerul şi o urmăresc. Ştiu că pare prostesc, dar mă gândesc pentru un minut la cerul întins deasupra tuturor. E acelaşi cu cel pe care îl vedem în România, doar că aici e plin de zgomot parcă. E agitat. Ce diferenţă poate fi între ţări! Încerc să adorm şi iar nu pot. Vreau să se facă ziua să vizitez baza. Sunt pentru prima dată într-un teatru de operaţii!
Dimineaţa când ies din clădire şi merg spre cantină mă întâlnesc cu militari din alte ţări şi ne salutăm respectuos. Mă concentrez să nu mă rătăcesc printre clădiri şi buncăre. Observ o sala mare de sport şi un teren de fotbal. Mă bucur că se pot recrea şi ei aici. Mâncarea este bună şi diversificată. Totuşi, mâncarea noastră românească e cea mai bună!
Mă întâlnesc cu un coleg de academie şi din primele replici îmi dau seama că s-a schimbat, e mai serios şi mai responsabil. Îi dau pachetul cu mâncare pe care i l-am adus de acasă de la mama lui şi mergem spre Centrul de Comandă al Companiilor. Pe drum îmi povesteşte cum au fost lunile ce au trecut şi sunt atât de mândră de el. Acum puţin timp eram studenţi în academie iar acum îmi văd colegii comandanţi de plutoane în teatrul de operaţii, în misiuni de patrulă, Guardian Angel (misiune ce constă în transportul şi escortarea instructorilor pe timpul deplasării în şi dinspre centrele de instruire ale forţelor de securitate afgane), misiuni de securizare a intrării în Baza Militară Aeriană Kandahar (pentru a nu permite accesul vehiculelor, materialelor sau personelor neautorizare) sau în comandament.
Observ cum toţi militarii îşi apleacă capul când trec pe lângă monumentul pe care sunt scrise numele eroilor care au respirat pentru ultima oară aerul din Afganistan. Sunt colegii lor şi parcă îi aud cum îi salută pe nume. În altă parte, mă întâlnesc cu un plutonier şi îl întreb după un schimb scurt de replici ceva ce voiam de mult să aud de la un veteran după câteva luni în teatrul de operaţii: "Ce le răspundeţi oamenilor care scriu în comentarii că veniţi aici pentru bani?" I se încreţeşte fruntea arsă de soare, plină de praf şi de transpiraţie. Aprinde o ţigară şi ne aşezăm pe o piatră. "Doamna sublocotenent, dacă voiam să fac bani plecam în străinătate, ca verişoara mea. Face 2.000 de euro pe lună ca ospătăriţă. Cam cu atât suntem plătiţi şi noi, dar până trece o lună aici, faci zeci de patrule din care rişti să nu te mai întorci. Viaţa mea valorează mai mult decât banii ăştia! Mai este vorba şi despre sănătate... Mulţi s-au întors invalizi din misiuni, Doamne fereşte! Dacă cred că se îmbogăţesc îi aştept în armată, aici, lângă noi, în patrule, zi şi noapte. Trec cu vederea acele comentarii deşi mă dor". Aştept să îşi termine ţigara, mai vorbim puţin despre misiuni şi plecăm fiecare în altă direcţie.
Într-o altă zi, l-am întrebat pe un caporal cum le explică el civililor care zic că armata nu este necesară pe timp de pace. Zâmbeşte şi îmi răspunde scurt: "Armata pentru Ţară e ca sistemul imunitar pentru organism. Nu te gândeşti la el până nu te îmbolnăveşti şi îţi dai seama, de fapt, câtă nevoie ai de el". E mândru pentru că el a inventat comparaţia asta într-o discuţie aprinsă cu nişte civili. Îi dau dreptate. Cred că a răspuns la întrebare pentru toţi. Sper, cel puţin...
Nu cunosc mulţi oameni aici în bază, dar nu mă simt străină. Ne salutăm respectuos între noi şi mergem grăbiţi. Aş vrea să stau de vorbă cu toţi. M-am mirat să găsesc printre militarii români şi o uniformă americană. Era o doamnă din Forţele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii, vizibil emoţionată, vorbind cu militarii noştri şi purtând peste tot un cadou de suflet primit de la ei - un magneţel de frigider cu Transfăgărăşanul. Am salutat-o în engleză, dar am râs amândouă pentru că ea mi-a răspuns în română. Am aflat imediat că e româncă, din Cluj, şi că a plecat din ţară în 2006. Din 2013, face parte din US Air Force şi a venit într-o delegaţie aici, în Afganistan. Normal că întrebarea care mi-a venit instant în minte a fost "Cum sunt văzuţi militarii români de către americani?", şi am fost atentă la reacţia ei, pentru că voiam un răspuns sincer. Mi-a zâmbit aşa cum îţi zâmbeşte cineva înainte de a-ţi da o veste bună şi mi-a vorbit minute în şir despre cuvintele de laudă pe care le aude la adresa noastră. O întreb, fără menajamente, de ce nu a ales armata României şi cu un ton supărat îmi spune că aşa a luat o întorsătură viaţa ei în 2006 şi că România şi SUA sunt state aliate şi au aceeaşi misiune. Cred că oriunde ne-ar purta paşii în lumea asta nicăieri, nicăieri nu e ca acasă la noi. Eu nu am stat mai mult de câteva luni peste hotar, dar o văd în ochii ei.
Seara, într-un colţ de platou mulţi militari echipaţi se pregătesc de patrulă iar comandantul le dă ultimele indicaţii cu harta în mână. Preotul îi binecuvintează pe toţi şi pleacă. După câteva zile şi am reuşit să stau de vorbă cu câţiva militari. Sunt cei pe care i-aţi văzut în postări pe pagină de Fb a MApN. Sunt oameni extraordinari, aici, departe de tot ce au construit acasă. Mai sunt câteva luni de misiune şi se vor întoarce acasă. Sunt mândră de ei toţi şi sper să se întoarcă cu bine acasă!
După un zbor lung, am ajuns din nou acasă. Au trecut câteva zile şi deja mi se făcuse dor de străzile mele, de oraşul meu, de tot. Nu vreau să îmi imaginez cum e după şase luni de misiune. Şi mai e un aspect: pe mine nu mă aşteaptă acasă niciun copil... Respect pentru militarii noştri dislocaţi în teatrele de operaţii!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
