Filofteia Ene, psiholog: "Spuneţi copiilor voştri că îi iubiţi şi că sunt minunaţi, iar ei vor deveni din ce în ce mai buni!"

Filofteia Ene (Carmen, aşa cum e cunoscută de către argeşeni) este psiholog de 9 ani, are specializări pe clinică, în psihologia muncii, psihologia organizaţională şi în transporturi, este mediator metoda Feuerstein şi vicepreşedintele filialei jud. Argeş în cadrul APAR - Asociaţia Psihologilor Atestaţi din România. După părerea sa, a fi psiholog nu este o meserie, ci o vocaţie, iar cele care implică lucrul cu omul sunt, de fapt, vocaţionale - sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Carmen vorbeşte cu multă dragoste despre ceea ce face şi ne-a spus că a fi psiholog este fascinant, dar şi riscant, implică dragoste de oameni, responsabilitate, răbdare, dăruire şi autoşlefuire continuă. În luna decembrie a anului trecut aţi putut citi un amplu interviu în ziarul nostru, în care am discutat cu Carmen în mare parte despre depresie, relaţiile de cuplu şi problemele aferente, cum ne influenţează reţelele de socializare viaţa şi altele... Pentru astăzi am hotărât să discutăm puţin despre copii, bullying şi în ce situaţii se recomandă să apelăm la ajutorul unui specialist.

- Ai avut parte de momente neplăcute în timpul şedinţelor cu pacienţii tăi?
- Trebuie să definim cuvântul "neplăcute". Când vorbeşti despre meseria căreia te dăruieşti, nu se mai pune problema de plăcut sau neplăcut. Bineînţeles că există şi situaţii dificile, pentru că eşti om şi lucrezi cu omul. Există situaţii dificile în orice meserie, întâlneşti situaţii în care trebuie să-ţi accepţi limitele, şi faptul că nu (mai) depinde de tine, că nu poţi mai mult. Ca psiholog/psihoterapeut, de exemplu, te confrunţi uneori cu situaţii în care nu există acea chimie între tine şi pacient, sau există o doză prea mare de neîncredere/neacceptare sau rigiditate din partea clientului/pacientului. Diferenţa între psiholog şi multe alte profesiuni este aceea că, dacă în alte meserii cauţi singur o soluţie în situaţii dificile, în psihoterapie cauţi întotdeauna rezolvarea împreună cu pacientul, şi atunci nu se mai pune problema de plăcut sau neplăcut.
- Ai întâmpinat situaţii în care unele persoane au venit să rezolve anumite probleme şi să descoperi că, de fapt, altele erau hibele?
- Sigur că da! Când vorbim despre om, despre psihicul şi viaţa lui, intrăm în "labirintul" cauzalităţii. Clientul vine la cabinet cu un pachet de acuze/probleme şi în foarte multe cazuri descoperi că problemele persoanei sunt cu totul sau în mare parte altele decât cele prezentate. Pacientul se prezintă, de fapt, cu un sindrom (complex de simptome) care poate avea un fond organic, familial, de avantaj secundar, chiar greşit direcţionat. Rolul psihoterapeutului este acela de a găsi şi deosebi cauzele originare ale problemelor pe care le acuză clientul.
- Să discutăm puţin şi despre copii... Unii părinţi evită să spună cuvinte de laudă copiilor, motivând că astfel ar putea să-i răsfeţe. Există o limită pentru laude şi încurajări?
- Goethe spunea că dacă îl tratăm pe om aşa cum este, îl facem mai rău decât e, iar dacă îl tratăm ca şi cum ar fi deja mai bun decât este, îl facem ceea ce ar trebui să fie acel om. Trebuie să avem în vedere acest lucru mai ales atunci când interacţionăm cu copiii, cu tinerii. În relaţia cu copiii noştri trebuie să cultivăm motivaţia şi voinţa. Suntem tentaţi, în general, să lăudăm sau să încurajăm copilul. Este bine, dar măsura e la noi. Trebuie să ţinem cont de vârstă, de gen şi de ce fel de activitate efectuează copilul, de cât efort depune. Depinde şi de cum a realizat o sarcină, pentru a grada recompensa. De exemplu, dacă execută o sarcină în mod spontan, recompensa, lauda sau încurajarea e bine să fie mai mare decât în situaţia în care i s-ar fi cerut să o execute. În felul acesta, copilul va fi motivat şi îi va creşte încrederea în sine, iar pe parcurs îşi va cunoaşte şi chiar depăşi propriile limite. După părerea mea, răsfăţul nu vine neapărat din cantitatea de bomboane, de laudă sau de încurajare, deşi şi aici trebuie să avem măsură, ci vine de la lipsa reperelor de care are nevoie copilul pentru a creşte bine şi frumos. Mă refer aici la ce se cuvine şi ce nu - dacă nu îi aratăm noi, el nu va şti şi va crede că i se cuvine orice. Fac referire la cum ne purtăm în casă, pe stradă, în vizită, la şcoală, cu ceilalţi copii etc. - dacă nu îi arătăm noi, el nu va şti şi va crede că tot ce face e bine. Vorbesc despre modul în care gestionăm situaţiile neprevăzute, cum găsim soluţii la diferite probleme apărute - dacă nu îi arătăm noi, el nu va şti şi va acţiona impulsiv, probabil haotic, fără să ştie cum trebuie să facă.
Părinţii trebuie să-i explice copilului, dar în primul rând părinţii trebuie să "îi arate" copilului, adică să fie modelul pe care el îl vede şi-l urmează. Cu alte cuvinte, părintele trebuie să se străduiască să fie el mai bun decât este pentru a creşte un copil bun, nerăsfăţat, pregătit să-şi asume responsabilităţi şi să dăruiască celor din jur. Îi sfătuiesc pe părinţi să nu uite să le spună copiilor lor prin vorbe, îmbrăţişări, gesturi că îi iubesc. Iubirea părintească este cel mai mare educator din acest univers! Iubirea părintelui îl vede pe copil nu ceea ce este, ci ceea ce ar putea fi. Iubirea îl învaţă pe copil să iubească la rândul lui, îl ajută să se dezvolte până la deplinătatea capacităţilor sale mentale şi afective.
- Pe de altă parte, adulţii recurg deseori la compararea copiilor cu cei care au reuşite mai bune la învăţătură…
- Trăim în era competiţiei, care a pătruns în fiecare zonă a vieţii noastre. Competiţia a depăşit în prezent marginile sale constructive şi devine toxică în anumite circumstanţe, antrenând multe destine frânte şi vieţi tragice. Trebuie neapărat să fii mai decât celălalt, mai departe decât el, mai scump decât el, mai pe fază decât el... E un vârtej care are o singură destinaţie: dezastrul psihoafectiv şi distrugerea unei vieţi normale. Bineînţeles, totul începe nevinovat şi în doze mici, şi întotdeauna de la părinţi. A fi părinte este o calitate superioară, deci şi instrumentele de lucru ar trebui să fie superioare. Un părinte nu trebuie să fixeze el limitele copilului său, ci trebuie să înţeleagă care sunt adevăratele limite ale copilului său. Unii nu înţeleg sau nu pot accepta că fiecare individ, fiecare copil este unic şi are propria sa capacitate intelectuală, are propriul său ritm intern şi propriile sale stadii. Gândul că îţi ambiţionezi copilul comparându-l cu un altul - care nu este neapărat mai bun, dar are rezultate mai bune într-un anumit context - este un gând falimentar, care poate genera grave deviaţii, ducând chiar până la modificarea structurii de personalitate a copilului.
Îi întreb frecvent pe părinţi: "De ce xerox şi nu originalul?". Încercând să-şi ambiţioneze copilul comparându-l cu un altul, părinţii plantează - fără să ştie - seminţele unei stime de sine scăzute în copilul lor. Acesta reacţionează, înţelege că nu este acceptat aşa cum este, îşi pierde siguranţa de sine, îşi conturează o imagine negativă, devine gelos, agitat - şi de aici decurg modificări grave de comportament, cu consecinţe uneori din cele mai tragice, relaţia în cadrul familiei se deteriorează! În educaţia copilului, comparaţia este contraproductivă. Copiii trebuie învăţaţi şi stimulaţi că trebuie să fie mai buni doar decât ei înşişi, şi nu decât colegii de generaţie. Trebuie să înţelegem că meseria de părinte este cea mai grea din lume şi trebuie să nu uităm că nu există părinte ideal. Dar este responsabilitatea părinţilor, care sunt primii învăţători în viaţa copilului, să-şi crească "puii" într-un mediu benefic, plin de dragoste. Repet: spuneţi copiilor voştri că îi iubiţi şi că sunt minunaţi, iar ei vor deveni din ce în ce mai buni!
- Cum defineşti fenomenul de "bullying" şi care sunt consecinţele sale asupra copiilor?
- Bullying-ul sau atitudinea intimidantă, hărţuirea se manifestă printr-un comportament agresiv, abuziv repetat, cu intenţia specifică de a răni victima, care are în general un potenţial redus de apărare. Atacurile pot fi fizice sau indirecte, prin manipularea anturajului acestora. Bullying-ul are consecinţe atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Încă din adolescenţă şi la vârsta adultă, atât victimele bullying-ului în copilărie, cât şi bullies, abuzatorii, care la rândul lor au fost şi ei victime, pot dezvolta simptome depresive, riscă să sufere de tulburări de anxietate, de tulburări ale atenţiei şi concentrării, pot avea dificultăţi de adaptare sau tentative de suicid. De asemenea, pot dezvolta o personalitate de tip antisocial, pot apărea consumul abuziv de substanţe, prostituţia, încrederea scazută în sprijinul celorlalţi, dificultatea de a menţine un job, dificultăţi financiare etc.
- Cu siguranţă ai reuşit să soluţionezi zeci/sute de cazuri ale copiilor care au avut nevoie de ajutorul tău. Există unul care te-a impresionat în mod deosebit?
- Noi găsim modalităţi de rezolvare care cu timp, cu susţinere, cu răbdare, perseverenţă şi, în primul rând, cu acceptarea părinţilor - subliniez, acceptarea - pot duce la rezultate foarte bune. De părinţi depinde, însă, succesul unei terapii. Am avut multe cazuri care au avut nevoie de ajutor. Dau un singur exemplu: am avut un copil pe care l-am ajutat să înţeleagă că rezolvarea situaţiilor familiale nu intră în atribuţiile lui, că nu el este cel care trebuie să intervină, mai ales într-un mod care i-ar fi pus viaţa în pericol. Toate cazurile care vin la mine sunt impresionante. Mă uimeşte de fiecare dată complexitatea copilului, străduinţa lui de a găsi o cale, chiar dacă nu e cea bună, de a gestiona o situaţie, chiar dacă în mod greşit şi vătămător pentru el. Adulţii ştiu, în general, ce e bine şi cum e bine sau cât de cât bine, dar pot să spun, sperând că nu se supără nimeni, că adulţilor le lipseşte străduinţa şi voinţa pe care copilul le are, deşi nu ştie ce e bine şi cum e bine.
- Presupunem că un tânăr este pasionat de psihologie şi doreşte să urmeze o facultate specializată. Ce satisfacţii îi poate aduce această meserie?
- Se spune că fericirea vine din două părţi - şi nu mă refer la direcţii -, niciodată dintr-o singură parte. Noi, psihologii/psihoterapeuţii, ne bucurăm de recunoştinţă, mulţumire, împlinire când zărim licărul de speranţă din privirea persoanei care caută sprijinul nostru. Psihologia în sine este cunoaştere a psihicului uman, ceea ce îţi poate aduce satisfacţie. Psihoterapia se bazează pe interacţiune umană şi utilizează instrumente psihologice prin care ajută o persoană să-şi modifice într-un mod benefic comportamentul şi o ajută să-şi rezolve problemele cu care se confruntă. Bucuria de a-l ajuta pe celălalt se poate materializa în multe moduri, cu atât mai mult prin psihoterapie!
- Mulţumim şi îţi urăm succes în noul an!
- Şi eu vă mulţumesc! Un an prosper!

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!

Pin It