Corespondenţă din Afganistan - Cu Paştele în suflet!
Perioada aceasta are ceva magic. Am simţit-o mereu, nu doar acum, pentru că suntem în Afganistan. Mă fascina de mic, cu toate legendele care veneau la pachet. În copilărie, la noi în sat se spunea că se aprinde singur, pe deal, un foc misterios, deasupra unei comori îngropate de Cucoane. Şi, dacă-l vezi, ai noroc să descoperi comoara! Cucoanele erau fiicele unui boier de acolo. Ele aveau şi un deal, sub care era o pivniţă cu boltă de piatră, "beciul Cucoanelor". Le asociam în minte cu vestitele Iele, fiinţele acelea frumoase, periculoase, care te prindeau în mijlocul nopţii la horă şi-ţi luau minţile, te sminteau. Şi nu era de glumă, pentru că auzisem de oameni prinşi în jocul lor şi târâţi cine ştie pe unde, care s-au întors după o zi sau două acasă. Se întorceau zgâriaţi, cu hainele rupte şi nu mai ştiau ce se întâmplase cu ei. Vecinii, mai cârcotaşi, spuneau că păţiseră asta de la băutură. Oricum, se împleteau atât de frumos legendele cu obiceiurile la noi în sat, încât nu mai conta ce era sau nu real, ci mai degrabă fiorul care te străbătea când simţeai că păşeşti într-o altă dimensiune.
Apoi, erau cele câteva lumânări aprinse ale vecinilor, când ne întorceam cu toţii de la biserică. Atâtea lumini nu mai văzusem, mi se părea că sunt mii, zeci de mii, că toate pâlpâie într-un dans de bucurie la vestea Învierii şi aceasta îmi dădea o stare bună, un soi de siguranţă. Făcea să nu mă mai sperie ideea de moarte care, la vremea aceea, era peste tot, pentru că nu existau reclame şi firme luminoase cu oameni veşnic tineri, frumoşi, împliniţi, fericiţi. Atunci viaţa era viaţă şi moartea moarte. Iar Învierea sărea din toate tiparele, era viaţă după moarte.
Apoi, aveam să gust altfel de nopţi, la fel de interesante, dar cu mult diferite. Am ştiut, de fapt, atunci, în 2009, că în preajma sărbătorilor de Paşte mă voi gândi mereu la acea slujbă de Înviere, de data aceasta cu sute de lumânări aprinse în realitate, cu oameni care se rugau parcă altfel, cu privirile pierdute şi gândul departe, cu armele strălucind în flăcările jucăuşe, cu cerul acela senin, plin de stele şi cu o stare de linişte profundă care plana deasupra tuturor, ciudată chiar pentru un pământ măcinat de războaie.
Atunci, cu Gabriel Cobasnian, director de imagine la Studioul Cinematografic al Armatei, am încercat toată noaptea să obţinem cele mai bune fotografii ori cadre cinematografice, cocoţaţi pe maşini de luptă dotate cu sisteme de amplificare audio, pentru slujbă. Urma să plecăm, a doua zi, într-o patrulă destul de periculoasă, să trecem prin locurile prin care, cu câteva zile în urmă, trecuse pentru ultima dată maiorul (p.m.) Iuliu-Vasile Unguraş, căzut la datorie în urma atacului cu un dispozitiv explozibil improvizat. În faţa barăcii unde locuiam, Gabriel Cobasnian, cu un aer teatral, solemn, scoate două brioşe din buzunar şi-mi spune: "Uite, am păstrat de la masă. Ne imaginăm că-i cozonac". "Iar apa că-i ţuică, maestre!", îi răspund, la care el, fără să se gândească prea mult, îmi dă replica ferm, cu toată autoritatea celor 60 de ani pe care-i purta cu mare demnitate: "Vin, că ţuică nu-mi dă voie doctorul!".
Acea imagine veselă şi tristă deopotrivă, cu doi oameni departe de casă, în faţa unei locuinţe improvizate dintr-un fel de placaj, mâncând cozonac şi bând vin, în realitatea lor virtuală, îmi vine cumva mereu în minte. Anii au trecut precum clipele. De atunci am petrecut şi un Paşte în mijlocul Mediteranei, la bordul Fregatei "Regele Ferdinand", tot în misiune. Pe vaporul ce naviga cu luminile stinse în miezul nopţii, cu câteva mii de metri de apă sub noi, la bord s-a auzit discret, unic, înălţător, "Hristos a Înviat!".
Acolo, plutind în beznă, eram noi şi un colţ din România. Al nostru, adus de departe. La fel cum suntem şi acum, când scriu aceste cuvinte, departe, în Kandahar, dar totuşi aproape de cei dragi. Vom trăi, aşa cum s-a mai întâmplat, aceste sărbători doar în suflet, fără tradiţii şi obiceiuri atât de dragi, pentru că am înţeles şi suntem solidari cu tot ce se întâmplă la ora actuală în lume. Şi ne vom spune dimineaţă, ca şi cum am fi fost la slujbă şi am fi aprins sute de lumânări, "Hristos a Înviat!". Şi va trăi atunci, fiecare în felul său, această minune creştinească, a cărei bucurie va străluci discret în ochii neacoperiţi de vreo eşarfă. Şi vom simţi din nou mai multă siguranţă, mai multă pace, mai multă credinţă!
Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!
