Mircia Chelaru, în plenul Senatului: „Armata, reazem pentru națiune. Un rechizitoriu politic”

Senatorul de Argeș din partea AUR, gen (r) prof. dr. Mircia Chelaru, a susținut astăzi, 14 octombrie 2026, în plenul Senatului României, o declarație politică privind rolul instituției militare în societate și provocările care îi afectează prestigiul și eficiența. Intitulată „Armata, reazem pentru națiune. Un rechizitoriu politic”, intervenția a pus accent pe respectul față de militari, responsabilitatea clasei politice și apărarea interesului național.

În opinia senatorului, instituția militară reprezintă un reper al identității naționale, iar diminuarea autorității sale afectează încrederea cetățenilor în capacitatea statului de a-și proteja interesele. Mircia Chelaru a criticat influența politică asupra structurilor de apărare, pe care o consideră responsabilă pentru promovări discutabile, slăbirea profesionalismului și afectarea coeziunii interne. Totodată, a atras atenția asupra modului în care deciziile administrative și interesele politice pot îndepărta sistemul militar de la misiunea sa fundamentală.

Un alt punct important al discursului a fost legat de demnitatea cadrelor militare și necesitatea recunoașterii meritelor profesionale, dincolo de criteriile de partid sau de interesele de moment. În contextul apartenenței României la NATO, senatorul a subliniat importanța respectului reciproc între aliați și a consolidării capacităților naționale de apărare. Acesta a criticat, de asemenea, lipsa de viziune a decidenților politici și modul în care sunt tratate problemele strategice ale țării.

În final, senatorul Mircia Chelaru a pledat pentru recâștigarea încrederii publice prin profesionalism, responsabilitate și respect față de cei care servesc țara. Redăm în continuare textul integral al declarației politice susținute în plenul Senatului.

Redăm, în cele ce urmează, integral, declarația sa:

"Armata, reazem pentru națiune.
Un rechizitoriu politic

<<Nimeni nu va căuta un grad pe umăr în câmpul de luptă, atât timp cât îl poate obține într-o antecameră>>
NAPOLEON BONAPARTE,
Maxime şi Cugetări, 114.

Am avut privilegiul să cunosc bine această instituție. Poate că este nimerit să spunem că Armata este mai mult decât o instituție. Ea este tratată sub această sintagmă în mod mecanic, îndeosebi atunci când se fac referiri la structura și organizarea guvernamentală sau la ministerul ce poartă numele misiunii sale sacre: apărarea națională. Dar Armata are personalitate proprie, clădită din suma sacrificiilor sale, născută din identitatea numelor miilor de jertfiți pe câmpurile de luptă, hrănită de speranțele unui neam întreg, de-a lungul timpului istoric.

Armata este şi astăzi reazem la greu nu doar ca reflex al unei națiuni de sine conștientă, ci mai ales ca menire nealterată, conservată de memoria istorică. Alături de biserica pământeană, Armata s-a constituit în nucleul mereu viu al revitalizării ființei naționale, făcând posibilă fie salvgardarea existenței statelor românești, fie plămădirea unității lor definitive.

Cu siguranță că acei care au lucrat la Constituția din 1991 au avut un subconștient luminat de harul dumnezeiesc, atunci când au individualizat Armata la articolul 118. Pentru că au extras-o din devălmășia administrației cotropită de ariviștii politici punând-o cu dreaptă cumpănire sub suveranitatea directă a poporului. Așa ar fi trebuit să fie! Dar n-a fost să fie așa!

Nu aveam de unde să știu că mă aflam în fața unei grave erori de percepție a realității manipulată expert de noii propagandiști integraționiști. Nu aveam de unde să știu, şi ca mine mulți alții, că cel ce ar fi trebuit să fie miezul dur al conștiinței națiunii – omul de stat – avea să devină un hibridat de drept comun, un gangster fără pistol care participă cot la cot cu bandiții de preerie la spargerea băncilor.

Nu aveam de unde să știu, şi ca mine mulți alții, că al doilea reazem de națiune – Armata - avea să devină țintă fixă pentru cei dinăuntru vânduți, şi mai ales pentru cei dinafară cumpărători, descompunând-o până l-a aproape de insignifiant, decapacitând-o până la lipsă de reacție şi rebotezând-o în cele din urmă până a nu mai fi românească. Ba, chiar pe timpul unei guvernări socialiste de tristă aducere aminte se scosese atributul de <<național>> din denumirea Ministerului Apărării! Doamne, până unde s-a putut ajunge cu <<inițiativa>> personală a slugărniciei colective! Pentru că, vezi doamne, apărările nu mai sunt „naționale” atâta timp cât noi suntem în Alianța Nord Atlantică!

Această formă de slugărnicie, jenantă până şi pentru noii stăpâni, şi-a pus amprenta pe fizionomia comportamentală a militarului de carieră român. Căderea sub greaua influență a unui politicianism gudurist, chitit numai pe succes nemeritat şi imediat, a făcut din profilul militarului de profesie un contorsionist, dispus la <<figuri>> de balet pe sârmă pentru a supraviețui hachițelor politrucilor perindați multipartinic.

Militarilor le-a fost dat în cap cu textul liber-schimbist al controlului civil asupra structurilor de forță până când aceștia au început să renunțe la rigoarea meseriei însușindu-și metoda lascivă a cocotelor de cabinet. Astfel a fost posibilă apariția unei rețele invizibile a intereselor politicului care a deturnat necesitățile reale ale armatei către zone obscure, adesea în concubinaj cu corupția premeditată. Afaceri cu programe netrebuincioase, adesea depășite, cochetării cu rețele dubioase în vânzări de armamente, achiziții directe de tehnică navală în stare de avarie, modernizări ale avioanelor cu resursele consumate, implementări preferenţiale ale unor sisteme de comunicații, redislocarea arbitrară a unor comandamente în teritoriu însoţită de desfiinţarea discreţionară a marilor unităţi zonale, sunt tot atâtea explicaţii ale acestui melanj periculos dintre interesele exterioare pernicioase şi nevoile reale ale instituţiei militare, în fapt ale naţiunii române.

Pentru politicienii de azi, Armata a rămas doar o cocardă tricoloră pe care şi-o pun la butonieră cu ocazia evenimentelor festive. Dar dincolo de aceste aspecte, îndeobște știute, ceea ce m-a pus sub grea tristeţe este spiritul de corp al oastei. Puterea unei armate, mai presus de numărul său, vine din coeziunea sa, din abnegația ca formă manifestă a datoriei necondiționat împlinite. Corpul viu al unei armate se deosebește de orice altă organizație umană. A compara Armata cu ministerul educației sau industria mineritului, cu tot respectul care-l port pentru ambele categorii de profesii, este o gravă şi periculoasă eroare.

Insist pe acest subiect pentru a preveni intervenția patibulară a vreunui excrement ideologic care a făcut spectacol mediatic pe seama oștirii noastre. Din respect pentru camarazii militari, nu-i dau numele. S-a ajuns la inhibarea spiritului de corp ca urmare a unei politici stânjenitoare pentru guvernanții ultimilor ani, ca să nu-i spunem de-a dreptul idioate, în ceea ce privește statu-quoul militarului, activ sau în rezervă, indiferent de gradul său. Am făcut de mai multe ori afirmaţia că militarii nu trebuie să fie în topul știrilor şi nici în clasamentele de notorietate.

Cu cât se dau mai puțin în spectacol, cu atât este mai bine pentru ei şi pentru ţară. Calitatea lor se apreciază nu după cum se prezintă în faţa camerelor de luat vederi sau în paginile ziarelor, ci după modul cum îşi fac datoria. <<Cea mai bună protecție a unei armate este să fie lăsată să-şi facă treaba>> – spunea un general englez.

Ori treaba unei armate este aceea de a fi gata în orice moment să riposteze faţă de orice agresiune asupra națiunii. Iar treaba militarului este să ştie să aducă victoria de pe câmpurile de bătaie chiar dacă pentru acest lucru trebuie să moară. Să moară fără regrete! Dar pentru cine şi pentru ce? Da, cu adevărat pentru cine şi pentru ce să-ţi dai viaţa? Când tu nu mai reprezinți decât un cod de bare pregătit pentru a fi scos din evidenţe! Aici este marea bubă, domnilor guvernanți! Ați reușit să faceți în câțiva ani ceea ce nu au reușit să facă ocupanții bolșevici în aproape o jumătate de secol.

Ați desființat spiritul de sacrificiu şi abnegația.

Aţi ucis sursa eroismului pentru cauza națională.

Pentru că aţi ucis orice cauză şi ideal național.

Tot sperați că va fi mereu pace. Dar uitați-vă în jurul Țării. Uitaţi-vă numai de unde vine ciuma dușmăniei. Uitați-vă că inamicii cei mai feroce sunt creaţi de voi înșivă, prin neglijență, desfrâu şi trădare. Inamicii sunt printre noi şi se lăfăie în ospeţele pe care le oferiţi din truda acestui popor. Aţi făcut tot ce v-a stat în putinţa voastră silnică să faceţi din profesia de militar un rău, cumva necesar, iar ofiţerii să fie percepuţi ca nişte paraziţi <<în două cizme>>, crescuţi la muncile agricole, minerit sau canal, după spusele de acum câțiva ani, a unui patentat idiot şef de partid.

O ţară care îşi tratează astfel ofiţerii este demnă de a fi umilită, la rându-i, în acelaşi mod. Ceea ce ni se întâmplă deja, zilnic!
Condiţia generalilor şi ofiţerilor superiori români este stânjenitoare, pentru că aţi indus în percepţia socială condiţia lor de… vătafi sau caporali cu vipuşcă, sau urmaşi ai lui Moş Teacă! Și nimeni nu a făcut și nici nu face un minim gest pentru a ieşi dintr-un astfel de tratament dispreţuitor. Nici dinspre clasa politică, nici dinspre componenta intelectuală, şi din nefericire, nici dinspre cea a conducerii militare, unde îl includ şi pe preşedintele ţării.

Fiecare din voi, domnilor politicieni, de ieri și de astăzi, nu aţi făcut altceva decât să negociați gradul de general ca pe o recompensă de fidelitate, tranformându-l discret într-un instrument de manipulare şi o convenabilă cumpărare a tăcerii. Criteriile stabilite pentru astfel de avansări, ca şi practicile folosite, sunt adesea arbitrare şi nu fac altceva decât să accentueze şi mai mult dependenţa partizan-politică a profesiei de militar.

De aici vine umilinţa morală a militarilor. Aţi adus în interiorul acestei caste de o rară probitate viciul vostru care a cancerizat ţara.
Ori, îndreptarea nu poate veni, în asemenea condiţii dinspre cei care au compromis-o.

Mă consolez cu şansa noastră de a fi în structurile Alianţei. Pentru că o asemenea structură ar trebui să reacţioneze corectiv cât de repede posibil. Şi fără menajamente. Mai marii zilelor noastre ar fi trebuit să ştie că partenerii cu statut strategic din alianţă ţin mult la armatele lor.

Iată de unde vehemenţa mea împotriva desconsiderării acestei instituţii-simbol în care Naţiunea, de la Domnitorul Cuza încoace, a învestit propria istorie şi identitate.

Dar, îmi rezerv o ultimă resursă de speranţă. Puterea unei naţiuni constă, dincolo de potenţialitatea sa integrată, în capacitatea de a valorifica rapid, stările şi situaţiile de oportunitate.

În <<Românica noastră>>, vorba unui drag mie prezentator de presă, se hotărăşte astăzi pentru alaltă-ieri! Caducitatea decizională este rateul zilnic al progresului.

Mă auziți, domnule Bolojan?

Văd grimasa neputinței în faţa unor realităţi, care mereu sunt înaintea noastră cu cel puţin o etapă istorică. Iar voi, guvernanți de mucava, vă refulați în câte o glumă răsuflată sau rânjete lamentabile.

Parablegia funcțională statală nu vine din lipsa puterii ci din incapacitatea actului de voință. Ori a vrea nu este suficient fără a şti. A ști cu exactitate şi rigoare coordonatele țintelor imperative naționale.

Armata, alăturată celorlalte instituții de forță trebuie să redevină acel reper de încredere a societății în ansamblul ei, care pot da temei mândriei de a fi român şi pot să rămână, pe mai departe, un argument convingător şi un instrument descurajant la îndemâna națiunii, în orice situații critice.

Vă mulțumesc.

Cu stimă,

General (r) prof. dr.
Chelaru Mircia,
Senator,
Circumscripția electorală nr. 3 Argeș".